Dumitru Moraru, fost portar: „Când jucam la Dinamo se făceau blaturi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Unul dintre cei mai mari goalkeeperi din istoria României a făcut dezvăluiri incendiare despre aranjamentele din fotbalul românesc.

A jucat, mai întâi, pentru Steaua, dar a avut marile satisfacţii în tricoul lui Dinamo. Dumitru Moraru a ajuns în „Ştefan cel Mare" la 25 de ani, după ce unii consideraseră că s-a ratat în Ghencea. În „haită" şi-a relansat cariera (1981-1989), fiind şeful vestiarului, alături de Ioan Andone. Fostul goalkeeper, acum în vârstă de 55 de ani, a trăit aventuri şi la echipa naţională. În 1982, la un amical cu Argentina, 1-0 pentru sud-americani, a făcut-o „lată" în faţa lui Maradona. La o minge înaltă, le-a stricat fundaşilor „Găluşca e la mine", însă Diego a înţepat balonul chiar din faţa lui „Ţeţe", mingea a ajuns la un alt argentinian, iar România a primit gol. Moraru este în acest moment antrenor cu portarii la mai multe grupe de juniori din cadrul FRF.

„Adevărul": Cum v-aţi apucat de fotbal?

Dumitru Moraru: De fotbal m-am apucat în 1966. Eu sunt din cartierul Pantilimon, din Bucureşti, şi m-a dus tatăl meu la o echipă de prin zonă, la Metalul. Am văzut la prietenii mei că s-au apucat de fotbal şi am zis să mă duc şi eu.

Şi aţi vrut din prima să staţi în poartă?

Da, de la primul antrenament! Toţi prietenii mei cu care eram acolo au rămas şocati, pentru că eu în curtea şcolii sau la bloc nu intram niciodată portar, doar în „câmp" stăteam.

Aţi evoluat şi la Steaua, şi la Dinamo. Unde aţi cunoscut cele mai mari satisfacţii?

La Dinamo, cu siguranţă. Am câştigat trei campionate în „Ştefan cel Mare", am eliminat şi Hamburg în Cupa Campionilor...Dar cel mai important rezultat al meu a fost la echipa naţională, când am învins Italia cu 1-0, în 1983, şi ne-am calificat la Campionatul European.

Ce concurenţi pe post aveaţi atunci, la lot?

Păi, erau Silviu Lung şi Vasile Iordache. Cu ambii eram bun prieten.

Care este cea mai frumoasă amintire de la Steaua?

Momentul în care am debutat. S-a întâmplat chiar împotriva lui Dinamo. N-o să uit niciodată acea zi. Erau 100.000 de oameni în tribună, pe stadionul „Lia Manoliu". Se aduna la lume la cuplaje...La Steaua am avut o generaţie memorabilă. Antrenor era Imi Ienei, jucam cu Liţă Dumitru, cu Iordănescu...

Care este cel mai periculos atacant pe care l-aţi întâlnit în carieră?

De fapt, sunt doi: Dumitrache şi Dudu Georgescu. Aveau o detentă şi o tehnică pe care nu le mai găseşti în ziua de azi. Cel puţin, la noi în campionat. N-am mai văzut atacanţi atât de buni. Erau fantastici la jocurile aeriene.

Se făceau blaturi în vremea în care dumneavoastră eraţi jucător activ?

Se făceau, dar nouă, jucătorilor, nu ne spuneau. Ce, parcă acum nu se mai fac? Sau prin alte ţări nu sunt meciuri aranjate? Când jucam eu, se făceau blaturi la Dinamo. Conducătorii vorbeau cu şefii de la celelalte echipe, şi se înţelegeau. Oricum, atunci, valorile se strângeau la Dinamo, Steaua şi Craiova. Formaţiile de la locurile opt în jos erau mulţumite dacă nu pierdeau la o diferenţă mai mare de două goluri. Abia dacă puteau ţine pasul cu noi. Mai luau şi ei câte o Cupă, dar n-aveau forţă.

Aţi fost antrenor cu portarii în stafful lui Anghel Iordanescu, la arabi. Cum a fost să lucraţi acolo?

Da, m-a luat nea Puiu cu el la Al-Ittihad din Arabia Saudită. Am avut rezultate notabile pentru acea zonă. Am câştigat Cupa Campionilor Asiei, care este echivalentul Ligii Campionilor de la noi. M-am adaptat şi cu mâncarea de acolo. Nu era chiar aşa deosebit. Mergeam în mall-uri si îmi cumpăram ce voiam. Programul lor de rugăciuni nu prea l-am înţeles. A, şi încă ceva: era o căldură groaznică, vreo 48 de grade Celsius. Să fim serioşi, antrenorii merg acolo pentru bani, nu pentru distracţii sau altceva.

Alături de Iordănescu, aţi pregătit portarii de la naţională pe vremea Generaţiei de Aur, dar şi când erau Mutu şi Chivu în vogă. Puteţi compara cele două generaţii?

Echipa lui Hagi, Popescu şi Dan Petrescu este unică. Ei au avut rezultate. Mai erau şi titulari la echipele lor de club, şi ce echipe... Toţi au fost nişte băieţi extraordinari, s-au comportat foarte bine cu mine, m-au respectat. Au ajuns mari şi poate pentru că ei, crescând în comunism, au învăţat că trebuie să munceşti ca să ajungi sus. Fotbaliştii din Generaţia de Aur chiar au jucat fotbal. Nu ca la fără frecvenţă cum se întâmplă acum. Acum, copiii nici nu prea vor să meargă la fotbal.

Si generaţia lui Mutu?

Şi ea a fost sau este talentată. Cred că ghinionul cel mare l-a avut la barajul cu Slovenia, în 2001. Dacă s-ar fi calificat atunci la Mondialul din Asia, ar fi avut şansa să crească şi mai mult.

''Generaţia de Aur a crescut în comunism şi a învăţat că trebuie să munceşti ca să ajungi sus.''

''Unul dintre cele mai mari regrete ale mele este că n-am antrenat la Dinamo niciun an. În afară de salariu, n-am primit niciun fel de recunoştinţă de la şefii lui Dinamo.''

„Lobonţ a dominat ultima generaţie de portari români"

Aţi evoluat doi ani şi în străinătate, în Norvegia, la Start Kristiansad. Cum a fost acolo?

M-am dus după Revoluţie. Acum, norvegienii au jucători talentaţi. S-au mai calificat şi ei la turneele finale. Dar atunci, fotbaliştii lor erau, majoritatea, amatori. Dacă aveam în echipă doi semi-amatori era bine. Ei nu prea aveau treabă cu fotbalul. Erau cu şcoala, cu businessul. Dar am fost primit foarte bine, m-au respectat.

Ce portari aţi avut pe mână la echipa naţională?

Pe Stelică (n.r. - Bogdan Stelea), Prunea, Lobonţ. Cam aceştia. Bine, mai erau şi alţii, dar cu puţine selecţii. În ultimul timp, cred că „Lobby" a dominat generaţia românească de portari.

Totuşi, de ce nu reuşeşte să se impună la AS Roma?

Are şi el o vârstă, chiar dacă pentru un portar nu înseamnă mult 33 de ani. Probabil că are un salariu bun acolo, în Italia, îi convine contractul, şi trebuie să se mai gândească şi el la familie. Nu vrea să rişte nimic.

Ce portari vă plac dintre cei tineri?

Pantilimon, Tătăruşanu şi Silviu Lung. Exact cei care sunt şi convocaţi la naţională. Ei o să stea în faţă în următorii ani. M-am mai întâlnit cu ei pe la lot, mă salută, sunt băieţi de treabă.

Dacă am întocmi un top al portarilor pe care i-a avut România de-a lungul timpului, dumneavoastră pe ce loc v-aţi clasa?

Ar fi mai bine să vorbească alţii despre mine. Totuşi, cred că undeva în primii zece.

Şi pe primul loc cine ar fi?

Cred că fiecare generaţie a avut liderii ei. Este greu să compari portarii din vremuri diferite. Fotbalul se schimbă mult. Şi mingea de fotbal este alta. Aşa, Rică Răducanu, Duckadam şi Vasile Iordache au fost goalkeeperi excepţionali.

De ce nu vi s-a dat credit mai mult, ca tehnician, la Dinamo?

Eu, la Dinamo, foarte puţin timp am pregătit portarii. Am fost secund la echipa a doua. Poate aş fi prins şi eu un post în stafful de la formaţia mare, însă ce antrenor principal venea îşi aducea oamenii lui. Acesta este unul dintre cele mai mari regrete ale mele. N-am antrenat la Dinamo niciun an. Oricum, formaţia secundă mereu a fost la limită. Abia se salva de la retrogradare. Dar a dat jucători pe bandă. În afară de salariu, n-am primit niciun fel de recunoştinţă de la şefii lui Dinamo.

„Înainte de Revoluţie făceam bani prin bişniţă"

Care este cea mai mare primă pe care aţi câştigat-o în fotbal?

Aşa, la victorii, la echipele de club, primeam câte 1.000-1.500 de lei. Cam asta era media. Dar cel mai mare bonus l-am câştigat atunci când am învins Italia: 40.000 de lei de jucător. Pentru acea vreme însemna jumătate de maşină.

Şi ce aţi făcut cu banii?

Păi, abia mă însurasem. Mi-am cumpărat mobilă prin casă, am mai pus o parte la CEC. Câştigam în acele timpuri, într-o lună, cam trei, patru salarii ale unui om obişnuit. Erau bani buni, cum să nu? Păcat că nu aveam ce să fac cu ei. Unde să-i cheltui? Nu e vorba de Securitate. Ce, trebuia să ne urmărească Securitatea ca să ştie ce facem? Nu prea aveai ce să cumperi în România. Oricum, fotbalul nu era singura noastră sursă de venit.

Dar cum mai făceaţi bani?

Păi, prin bişniţă. Toată lumea făcea asta, în acele timpuri, de ce să ne ascundem? Mergeam prin turnee în Germania, cu echipa, călătoream cu autocarul şi aveam loc unde să depozităm cafea, blugi, casetofoane. Veneam în ţară, şi le vindeam. Aşa, mai puneam un ban deoparte pe lângă sumele pe care le câştigam din fotbal.

Dumitru Moraru

- Data şi locul naşterii: 08.05.1956, Bucureşti
- Post: portar
- Echipe la care a jucat: Metalul, Steaua, Dinamo, Sportul Studenţesc, Victoria Bucureşti, IK Start Kristiansad (Norvegia)
- Debut în prima ligă: 25.08.1974, la Steaua, în Dinamo - Steaua 2-0
- Meciuri în Liga I: 393
- Selecţii la naţională: 39
Palmares:
- Trei campionate câştigate cu Dinamo şi două titluri la Steaua. În plus, a luat trei Cupe ale României.
- În sezonul 1982-1983 a fost desemnat cel mai bun portar din campionatul intern.
- Cu echipa naţională a participat la Campionatul European din Franţa 1984.

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite