Comuniştii au blocat transferurile românilor
0
Dumitrache sau Dobrin ar fi putut juca la cluburi celebre dacă nu s-ar fi opus regimul. Vă prezentăm povestea acestor mutări ratate.
Cum ar fi fost dacă? Aşa începe întrebarea care pentru unii mari jucători ai României n-are răspuns. Cum ar fi fost dacă Dobrin ar fi jucat la Real Madrid şi Dumitrache la Juventus? Poate că am fi vorbit altfel acum când vine vorba de Generaţia de Aur şi de cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor.
Cei doi „gemeni" din atacul României au avut oferte la diferenţă de doar un an. Sumele, 1,5 milioane de dolari pentru Dumitrache şi 2 milioane de dolari pentru Dobrin erau de-a dreptul impresionante pentru vremea respectivă! Cum ar fi fost dacă Balaci ar fi jucat la AC Milan? Ilie semnase cu italienii în 1982, la 26 de ani.
Ar fi avut 33 de ani în 1989, cât Mutu acum, când echipa lui Sacchi ştergea pe jos cu Steaua în finala CCE şi intra direct în galeria marilor formaţii din istoria fotbalului. Şi poate, în Italia, n-ar fi dat de un Arezanov care să-i rupă piciorul. Cum ar fi arătat un mijloc al naţionalei cu Balaci de la Milan şi Hagi de la Juventus în anii '80? Şi în atac, Cămătaru de la Benfica?
Cristian Ţopescu a încercat să viseze la aşa ceva, dar a făcut greşeala s-o facă în direct de la microfonul Televiziunii Române, în timpul comentariului meciului naţionalei cu Suedia din 1983. Părerea lui Ţopescu, cum că valoarea fotbaliştilor noştri şi, automat, a echipei naţionale, ar creşte dacă aceştia ar fi lăsaţi să joace în străinătate, a fost receptată conform obiceiurilor vremii. Dat afară din Televiziune şi readus cu o „permisie" abia peste şase ani, să comenteze finala Stelei cu Milan, dar cu un set de reguli de bună purtare însuşite pe de rost.
Hagi & co., salvaţi de Revoluţie
Din păcate, de acelaşi nivel de receptivitate au beneficiat şi fotbaliştii în cauză. Şi, ca să ne dăm mai bine seama de consecinţele opacităţii conducătorilor comunişti de atunci, e suficient să încercăm să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat cu Hagi şi ai săi colegi din Generaţia de Aur dacă nu ar fi venit Revoluţia.
Deja, la finalul anilor '80, Gică era un jucător prea mare pentru România. Intrase pe o pantă demotivantă, câştigase tot în ţară şi devenise din ce în ce mai nervos, colecţionând eliminări peste eliminări. Momentul '89 a venit la fix pentru o generaţie crescută în ţară, dar care, şlefuită apoi afară, ne-a adus World Cup 1994, şi apoi alte trei calificări succesive. În continuare, „Adevărul" vă prezintă cele mai importante transferuri ratate.
Dumitrache, Juventus şi cele 16 autocare Fiat
În 1971, „Mopsul" avea 23 de ani. Câştigase două titluri de golgheter al României şi două trofee de cel mai bun fotbalist al anului. Jucase la Mondialul mexican din 1970, acolo unde înscrisese două goluri. România părea deja prea mică pentru Dumitrache. De aceeaşi părere era şi Giovanni Agnelli, patronul lui Juventus. După câţiva ani de eşecuri, torinezii îşi construiau echipa cu care aveau să domine anii '70 în Italia.
Magnatul italian a oferit 1,5 milioane de dolari pentru Dumitrache statului român - pe timpul comunismului, clubul de care aparţinea jucătorul, în cazul respectiv Dinamo, nici nu era băgat în seamă. Mai mult, patronul uzinei Fiat s-a arătat dispus să ofere 16 autocare pentru cele 16 echipe din Liga I din România.
Pentru Ceauşescu a fost însă de neimaginat ca un fotbalist comunist să plece în Occident. Şi a tăiat din faşă orice „ispită imperialistă". Efectul? Dumitrache a mai câştigat câteva titluri cu Dinamo, iar apoi a găsit mai motivantă compania sticlelor de vin. La numai 26 de ani, cariera „Mopsului" era terminată practic. Anii de fotbalist ai lui Dumitrache au curs apoi doar din inerţie, ascunşi în barurile din Petroşani şi Hunedoara.
Real a vrut să facă nocturnă pentru Dobrin
În 1972, FC Argeş a jucat în Cupa Campionilor cu marele Real Madrid. A fost 2-1 la Piteşti pentru argeşeni, cu un meci memorabil făcut de Dobrin. Legendarul preşedinte al madrilenilor, Santiago Bernabeu, a rămas atât de impresionat de talentul „Gâscanului", încât a pus pe masă două milioane de dolari. Dobrin era considerat un „bun naţional", astfel că transferul a ajuns pe masa lui Ceauşescu.
Bernabeu, primit în audienţă particulară de Ceauşescu, s-a oferit chiar să construiască nocturnă la Piteşti, dar dictatorul n-a putut fi înduplecat. „N-a fost de acord, a zis că s-ar crea un precedent periculos", a povestit mai târziu, cu regret, Dobrin. Două luni mai târziu, în decembrie, Dobrin a fost chemat la meciul de retragere al lui Gento, câştigător a şase Cupe ale Campionilor cu Real. „Gâscanul" a făcut un tandem de senzaţie cu Eusebio, uimindu-i pe cei peste 70.000 de spectatori. Dar cel mai vrăjit de Dobrin a fost tot Don Santiago, care a mai încercat o lovitură, propunându-i să rămână în Spania.
De data aceasta, cel care a refuzat a fost Gicu: „Nu puteam să le fac asta piteştenilor mei". Şi a jucat pentru piteştenii lui 20 de ani. A preferat să rămână idolul unui oraş cu ceva mai mult de 100.000 de locuitori, în loc să fie al unui stadion cu 120.000 de locuri, aşa cum era arena Realului în anii '70.
Dinu, înlocuitor pentru Beckenbauer
În 1979, în viziunea tehnicianului maghiar al lui Bayern, Paul Scernai, cel mai potrivit urmaş al lui Beckenbauer era românul Cornel Dinu. „Procurorul" era pe atunci căpitanul lui Dinamo şi al echipei naţionale şi avea 31 de ani. Impresarul Berger, cel care i-a dus în Germania pe Sătmăreanu II şi pe Marcel Răducanu, i-a propus „Procurorului" transferul. „I-am spus să vină în ţară, să se pună de acord cu autorităţile şi vin la Bayern", a recunoscut de curând Dinu. Cum impresarul i-a cerut să rămână în Germania, Dinu a refuzat, pentru a evita repercursiunile autorităţilor comuniste asupra familiei sale.
Balaci semnase cu AC Milan
Poate jucătorul român care regretă cel mai mult că nu a fost lăsat să plece în străinătate e Ilie Balaci. Liderul „Craiovei Maxima" apucase chiar să semneze un contract cu AC Milan. La finalul anului 1982, cel în care Balaci câştigase pentru a doua oară la rând titlul de cel mai bun jucător din ţară, italienii au venit cu actele în mână la Craiova.
„Am semnat, Milan plătea 2,4 milioane de dolari, iar eu aş fi avut un salariu de 200.000 de dolari pe lună", şi-a amintit cu regret Ilie. Cei care au blocat transferul au fost Ceauşescu şi Ştefan Andrei, ministrul de Externe şi protectorul de atunci al Universităţii. Acesta nu voia ca Ştiinţa să-şi piardă „minunea blondă".
Mircea Lucescu, antrenorul naţionalei din acea vreme, care fusese de acord cu plecarea, a fost băgat în şedinţă şi a primit un avertisment din partea conducerii Partidului. La ceva mai mult de un an de la acel moment, în primăvara lui 1984, Balaci îşi termina practic cariera, la doar 27 de ani, după ce băimăreanul Arezanov îl trimitea în spital cu ruptură de menisc.
Hagi, atras cu cetăţenia greacă
La finalul sezonului 1987-1988, Hagi avea 23 de ani, iar marile cluburi ale Europei priveau cu jind la „Maradona din Carpaţi". Cel care făcuse însă o adevărată obsesie pentru român era armatorul elen Iorgos Vardinoianis, patronul lui Panathinaikos. Arhivele Securităţii au dezvăluit o poveste uluitoare. Vardinoianis, profitând de faptul că părinţii lui Hagi, Iancu şi Chiraţa, s-au născut în Grecia, lângă Kavala, a vrut să-i facă lui Gică cetăţenie greacă pentru a uşura transferul la Panathinaikos! Hagi a fost contactat chiar de ambasadorul elen la Bucureşti, iar întreaga afacere a fost tranşată, ca de atâtea ori, de Ceauşescu.
Cele 8 milioane de dolari puse pe masă de Vardinoianis nu l-au impresionat pe dictator, care voia să se mândrească în continuare cu succesele echipelor româneşti de club în Europa. Aşa că Hagi n-a plecat la Panathinaikos, cum n-a făcut-o nici la Juventus, cea care i-a promis lui Ceauşescu că va deschide o fabrică Fiat în România. Hagi a avut însă norocul care le-a lipsit predecesorilor săi. Revoluţia l-a prins când avea 25 de ani, aşa că a putut semna imediat cu Real Madrid pe 4 milioane de dolari.
500.000 de mărci pentru Cămătaru
În martie 1983, Craiova trecea de Kaiserslautern în cel mai bun sezon european din istoria Ştiinţei. Învinşi în Bănie în sferturile Cupei UEFA, nemţii n-au vrut să plece cu mâna goală, l-au ofertat pe Cămătaru. „Îmi trimiseseră biletele de avion şi mi-au propus să o şterg. Mă aşteptau la Frankfurt, dar mi-a fost frică pentru ce ar putea păţi cei din familia mea. Aveau o pungă cu bani, erau 500.000 de mărci în ea", a dezvăluit Cămătaru la Radio GSP.
După Kaiserslautern, a venit Benfica. Echipa lusitană a discutat inclusiv cu Ministerul de Externe din România, dar tot nu s-a putut face
transferul. Cămătaru a trebuit să semneze cu Dinamo în '86 pentru a i se promite că va fi lăsat să plece afară după trei ani. A făcut-o până la urmă, la Charleroi, o echipă de pluton din Belgia, cu un an înainte de Revoluţie. Avea însă deja 31 de ani.
Unii au preferat să fugă
Ceauşescu nu privea cu ochi buni plecarea jucătorilor din ţară
Dacă autorităţile nu le-au dat voie să plece la echipele din străinătate, unii fotbalişti au ales să fugă din ţară. Celebrele cazuri sunt cel al lui Marcel Răducanu (foto), care a jucat la Borussia Dortmund, şi cel al lui Miodrag Belodedici, care a evoluat la Steaua Roşie Belgrad.
Pârcălab şi Voinea, trimişi de Ceauşescu la Nîmes
Au existat totuşi şi excepţii în ceea ce priveşte transferurile jucătorilor români în străinătate, dar numai a celor consideraţi de rang secundar. Primul moment de deschidere a fost la începutul anilor '70, când mai mulţi fotbalişti, printre care Puiu Ionescu, Pârcălab şi Florea Voinea au putut pleca afară.
Ultimii doi s-au transferat în Franţa chiar la ordinul lui Ceauşescu, cel care îi promisese primarului din Nîmes la o vizită că îl va ajuta să-şi întărească echipa. Al doilea moment a venit la finalul anilor '80, când mai mulţi jucători trecuţi de 30 de ani, despre care s-a considerat că şi-au făcut datoria, au primit permisiunea să plece. Printre ei, Bölöni. Piţurcă, Tudorel Stoica sau Cămătaru.
Se încarcă comentariile...
