"Stejarilor" le-a fost fatală lipsa de viteză în meciul cu Argentina

CUPA MONDIALĂ DE RUGBY: România - Argentina * Foto: Reuters

Eşecul (8-43) suferit de "stejari" în faţa Argentinei, ieri, în al doilea meci disputat la Rugby World Cup, poate fi întors pe toate feţele, însă concluzia principală este una singură şi ea nu ţine doar de actuala generaţie de jucători: ne lipseşte viteza, de deplasare, de reaţie, de transmitere a balonului. Iar acest minus ne pune în situaţii adeseori penibile în faţa marilor naţiuni.

Prin tradiţie, rugby-ul românesc, implicit echipele reprezentative, sunt tributare jocului pe înaintare. Exceptând poate echipa din anii 50, în care excelau Penciu, Ghiuzelea, Dobre, niciodată naţionalele noastre, fie că au fost de seniori, fie de juniori, nu au excelat pe treisferturi. Am avut, e adevărat jucători buni pe acest compartiment - Adi Lungu, de pildă, a fost campion al Franţei, cu Castres, în urmă cu aproape două decenii -, însă am preferat mai mereu să ţinem balonul pe grămadă, să înaintăm prin moluri.

Antrenor, iar apoi director tehnic al României, acum mai bine de zece ani, neozeelandezul John Phillips le spunea antrenorilor de copii şi juniori de la noi ca atunci când fac selecţia să se orienteze spre puştii cu viteză. "Forţa se poate câştiga în sală, prin lucrul cu greutăţile, însă viteza este nativă. Dacă te-ai născut lent n-ai cum să te transformi într-un vitezist!". Acesta era sfatul său spre căutătorii de talente, spre formatorii de jucători. Au trecut zece ani şi nimic nu pare a se fi schimbat în strategia noastră. Este adevărat, au apărut Cătălin Fercu şi Mădălin Lemnaru, ambii "creaţii" ale lui Vasile Soporan, din Braşov, însă nimic care să ne înscrie în tendinţa actuală a rugby-ului - apariţia lui Jonah Lomu, în 1995, a schimbat ideea că pe treisferturi joacă doar rugbyştii mai uşori ca greutate.

Paradoxal, singurul eseu al României în partida cu Argentina, cel marcat de aripa stelistă Ionel Cazan, a venit după o acţiune la care s-a deschis pe treisferturi. Şi au făcut chiar şi înaintaşii, altfel obişnuiţi să consume multă energie, în lupta corp la corp cu adversarii. Aşadar, se poate! Doar că există încă multă teamă. Teama de a nu greşi o pasă şi de a pune echipa adversă în poziţie de contraatac (aşa s-a întâmplat la frumoasa ieşire a lui Dimofte, când balonul pierdut de Cazan, izolat între liniile "inamice", a fost transformat în eseu de argentinieni). Teama aceasta nu este însă întâmplătoare. Ea vine tocmai din faptul că înşişi rugbyştii noştri ştiu că nu au viteză. De deplasare, de reacţie, de transmitere a balonului prin pasă. Iar câtă vreme antrenorii de copii şi de juniori nu numai că nu vor selecţiona puşti cu agerime în mişcări - în lipsa unor condiţii materiale decente, ei se mulţumesc cu "ce vine" - ne vom confrunta mereu cu această problemă.  

PS - Şi mai grav este că lipsa de viteză se constată şi în alte sporturi de echipă (fotbal, handbal), dar şi la atletism, unde recordul naţional la 100 de metri ar putea fi doborât probabil de unii dintre rugbyştii participanţi la Cupa Mondială de rugby (nu de ai noştri, desigur, ci de fijieni, neozeelandezi, australieni sau scoţieni).