Sorin Socol: „Şi rugbiştii plâng uneori“

Liderul primei reprezentative a câştigat un mare pariu anul trecut. Revenirea lui şi a altor stranieri la lot a adus calificarea României la Cupa Mondială pentru a şaptea oară.

Căpitan al „stejarilor", Sorin Socol a trăit în luna noiembrie a anului trecut o satisfacţie imensă: calificarea la Cupa Mondială după „dubla" cu Uruguay. Stabilit la Pau, bucureşteanul joacă în Federale 1 pentru Lourdes, echipă cu un trecut glorios în Franţa. Absent de la meciul cu Portugalia, de sâmbătă, jucătorul de linia a doua a acceptat să vorbească despre aspecte mai puţin cunoscute din viaţa naţionalei.

„Adevărul": Oamenii s-au mirat când au văzut că unii dintre rugbiştii naţionalei aveau lacrimi în ochi înaintea meciului cu Uruguay, la intonarea imnului naţional. Cum explici acest lucru?

Sorin Socol: Şi noi, rugbiştii, suntem oameni. Înaintea fiecărui meci ne gândim la mai multe lucruri. Poate că unii jucători se gândesc şi la momente mai grele din viaţă, care îi fac să se mobilizeze şi mai bine. Aşa se simt mai puternici, mai curajoşi. Mie nu mi s-a întâmplat decât o singură dată să am lacrimi în ochi la un meci. Anul trecut, în Portugalia. Şi nu la imn, ci în momentul în care s-au împărţit tricourile de joc.

Francezii au explicat pierderea finalei Cupei Mondiale din 1999 prin faptul că, înainte de meci, Jean-Claude Skrela le-a citit un mesaj de la un fost internaţional care i-a impresionat atât de tare pe jucători încât aceştia au intrat copleşiţi pe teren. Ce zici de asta?

Da, şi noi am fost atenţionaţi în legătură cu acest aspect. Antrenorul Steve McDowell ne-a spus să fim atenţi căci partea aceasta emotivă ne poate afecta viziunea de joc. Am ascultat de acest sfat şi am încercat să am un echilibru în privinţa motivării înainte de meci. Nu trebuie exagerat, mai ales în cazul meu, care trebuie să dau nişte comenzi în timpul partidei, să fiu lucid pe teren. Încerc să mă stăpânesc cât pot.

La naţională, cum vă încurajaţi înainte de meciuri, în vestiar? Se aude un „România!", rostit de toţi, simultan.

E ceva spontan. Suntem toţi pe aceeaşi lungime de undă.

Ai un discurs în calitate de căpitan?

Da. Le dau mesajul meu înainte de meci. Le explic ce se aşteaptă de la ei, ce ar fi bine să facem. Fac un rezumat al muncii pe care am depus-o în acea săptămână sau, cum a fost cazul cu Uruguay, al celor aproape doi ani. Toţi sunt implicaţi în acel discurs.

Antrenorii nu participă, din câte ştiu, la această montare a echipei înainte de meci.

Mie îmi place să fac asta doar alături de jucători. Noi vom fi pe teren. Noi vom fi la manete şi noi vom conduce camionul. Oricum, ţinem cont de mesajele pe care ni le transmit antrenorii în cursul săptămânii de dinainte de joc. Tactica pe care am avut-o în ultima vreme a arătat că nici ei n-au dat greş.

Există invidii? De genul „de ce joacă ală şi nu joc eu?". Ştiu că toţi sportivii îşi doresc să fie titulari...

Am încercat să rezolv acest aspect când m-am întors la naţională. M-am străduit să-i conving pe băieţi că toţi vor avea şansa de a juca, indiferent de cine este titular acum. Şi tocmai de aceea toată lumea şi-a făcut datoria faţă de naţională. Fireşte că perfecţiune nu există, dar eu cred că nu am fost departe de ea în ultimul an (n.r. - până la partida de sâmbătă, de la Lisabona, România nu pierduse, în 18 luni, niciun meci oficial, câştigând şapte şi făcând două egaluri).

Ai avut o carieră cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Care au fost cele mai plăcute momente?

Cele de la juniori. Când eşti copil apreciezi mult mai bine lucrurile decât atunci când ai devenit adult. Titlul de cel mai bun jucător al Mondialelor de juniori din 1996, de la Brescia, l-am apreciat foarte mult. Veneam dintr-o ţară ca România unde rugby-ul se practica în condiţii care nu se puteau compara cu cele din Franţa sau Africa de Sud. Nu aveam vestiare pe atunci... Nu dispuneam de condiţiile care există astăzi, măcar la naţională. Apoi, plecând în Franţa, am început să învăţ ce înseamnă să ai concurenţă pe post.

Echipa la care ai plecat, CA Brive, fusese campioană a Europei nu cu mult timp înainte de a ajunge tu acolo.

Da, aşa e. O mare satisfacţie am avut-o când am devenit cel mai bun marcator al echipei, în campionat, cu şapte eseuri. Antrenor era Serge Lairle, cel care a pregătit şi naţionala anul trecut, până în vară.

Au fost şi episoade mai puţin fericite în cariera ta?

Da. Atunci când am aflat, foarte târziu, că Pau nu mă mai poate ţine. M-au anunţat că decizia a fost luată din cauza problemelor financiare cu care se confrunta clubul. Au renunţat la zece jucători care eram titulari. Asta este însă viaţa de profesionist. Uneori ai mai multe oportunităţi. Alteori, mai puţine. Singura alinare este că mi s-a întâmplat asta aproape de sfârşitul carierei. Chiar dacă nu am mai găsit contract ca rugbist profesionist am avut această activitate intensă cu echipa României. Iar calificarea la Cupa Mondială este o mare satisfacţie pentru mine.

"Atunci când am fost căpitan la lotul naţional n-am încercat niciodată să pun presiune pe colegii mei. "

"În ultimul timp, jucătorii, atunci când au avut o problemă, au venit la mine. Cred, sper să nu mă înşel, că au simţit acea căldură şi încredere din partea mea. "

„După zece ani, francezii mă consideră unul de-al lor"

Să vorbim puţin şi despre familia ta. Am înţeles că soţia a făcut volei.

Da, însă nu în România. Ea a plecat în Franţa foarte tânără. Cred că avea pe atunci 11 sau 12 ani. A jucat cam zece ani în prima divizie. A fost desemnată de două ori cea mai bună atacantă a campionatului. S-a cunoscut în Franţa şi cu cea mai bună voleibalistă din România, Cristina Pîrv. Chiar vorbeam cu ea şi-mi spunea că este căsătorită cu un brazilian (n.r. - Giba Godoy), un fel de Messi al voleiului. Este foarte bine pentru mine că soţia mea a făcut sport de performanţă pentru că poate înţelege mai uşor ceea ce fac. În plus, după meci îmi spune dacă am jucat bine sau ce greşeli am făcut.

Înseamnă că merge la meciuri.

Da. Îi place rugby-ul şi-l înţelege foarte bine pentru că şi tatăl ei l-a practicat o vreme. Fiind în preajma mea, într-o ţară unde se dă mult rugby la televizor, îşi dă seama când fac un meci bun şi când nu.

Pe fetiţa ta cum o cheamă?

Giulia. Are 4 ani. La meciul cu Uruguay a fost foarte încântată. M-a văzut pentru prima dată jucând în România. A participat la sărbătoarea pe care suporterii au făcut-o în jurul nostru. I-a plăcut foarte mult şi de Stejărel, mascota de pe stadion. Atrage copiii foarte mult.  Este un lucru foarte bun că s-a ales această mascotă. Giulia e un copil foarte bun. E predispusă să facă sport având părinţi înalţi, care au făcut performanţă. Nu am s-o oblig însă. Va fi alegerea ei.

Locuieşti în Lourdes?

Nu, stăm în Pau. Este la 30 de kilometri de Lourdes. Mă aflu de atâţia ani acolo. M-am integrat uşor în comunitatea locală. În Pau sunt considerat francez. Am cetăţenie de zece ani. Ei ştiu că sunt de origine română. Dacă te integrezi, dacă te adaptezi la modul lor de a gândi, de a se comporta, nu mai contează de unde eşti.

N-ai avut probleme? Mă gândesc la o tendinţă care există în Vest, în Franţa poate mai mult, de a-i denigra pe români pentru faptele unor compatrioţi...

Nu, deloc. Nici nu prea sunt români în zona respectivă. Sunt mulţi în oraşele mari, mai ales în nordul Franţei. Pau este un oraş de 170.000 de locuitori. Oamenii se cunosc între ei. Vin 10.000 de spectatori la meciurile echipei de rugby. La Lourdes, care este un oraş religios, este mai puţină lume. Acolo vin anual câteva milioane de oameni în pelerinaj. Catolici, mai precis. Este al treilea loc din lume din acest punct de vedere, după Vatican şi Bazilica Notre-Dame din Guadelupe, în Mexic. Este peştera Massabielle, unde, în 1858, Bernadette Soubirous ar fi asistat la 18 apariţii ale Fecioarei Maria. Este un loc a cărui apă are caracteristici miraculoase.

Ai timp să stai şi cu familia? Puţini şi-au dat seama, însă voi, în noiembrie trecut, înainte de „dubla" cu Uruguay aţi stat cam o lună în cantonament.

Nu este uşor să fim departe de casă. Acesta este unul dintre sacrificiile pe care trebuie să le faci ca sportiv. Unele dintre aceste sacrificii sunt normale. Altele, însă... În 2007, pentru a putea merge la Cupa Mondială din Franţa, soţia mea a fost nevoită să nască mai devreme decât era normal! Lui Marius Tincu i-a născut soţia în dimineaţa meciului de la Bucureşti, cu Uruguay. El a aflat după joc că are o fetiţă. Soţia lui a vorbit cu Robert Antonin şi l-a rugat să nu spună nimănui pentru ca Tincu să nu fie tulburat...

"Am încercat să rezolvăm problemele băieţilor în interior. Şi cât mai rapid posibil, înainte ca ele să se transforme în probleme reale sau într-unele ale întregii echipe. "

"În Noua Zeelandă, la Cupa Mondială, vreau să organizăm ceva şi cu Jonah Lomu. O să fie ceva minunat."

Sorin Socol

Sorin Socol aşteaptă cu nerăbdare Cupa Mondială

-S-a născut în 30 noiembrie 1977, la Bucureşti.
-Gabaritul său - are 115 kg la 1,96 m - l-a recomandat de la început pentru linia a doua.
-La CM de juniori a ocupat locul 5 în 1995, şi 3 în 1996. La ultimul turneu final a fost declarat cel mai bun jucător din lume.
-A debutat la naţionala de seniori în 18 februarie 2001, contra Spaniei. A disputat 55 de meciuri pentru „stejari", dintre care opt la ediţiile 2003 şi 2007 ale Cupei Mondiale. A reuşit 40 de puncte (8 eseuri).
-Plecat la 19 ani în Franţa, a evoluat pentru Brive, Agen, Pau şi Oloron, iar acum este legitimat la Lourdes.