Octavian Morariu: ”O să ajungem o naţie de graşi, de bolnavi”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Octavian Morariu Foto: Marian Burlacu
Octavian Morariu Foto: Marian Burlacu

Președintele COSR vorbește despre rugby, sportul de care este legat sufletește, sprijinul părinţilor săi şi cauzele ce l-au determinat să rămână în Franța, în 1987. Fostul jucător de linia a treia crede că minimalizarea educaţiei fizice în școală va avea efecte nefaste asupra generaţiilor următoare și crede că s-a făcut o mare greşeală când viitorul Stadion Naţional a fost gândit fără pistă de atletism.

”Adevărul”: În această lună se împlinesc nouă ani de când aţi trecut la conducerea sportului românesc. Sunteţi mulţumit de ceea ce aţi realizat în această perioadă? Ați avut și neîmpliniri?

Octavian Morariu:
Sunt mulțumit de ceea ce am realizat la rugby. Am preluat Federația într-un moment foarte greu (n. red. - în noiembrie 2001, după acel 0-134 al României cu Anglia). Era un moment de cumpănă, de a fi sau a nu fi. Alături de jucători, antrenori și sponsori am reușit să menținem România pe harta țărilor importante în rugby. La Agenția Națională pentru Sport, plecând de la un cadru legislativ corect, am avut realizări. Am făcut Legea privind Lupta împotriva Dopajului, Hotărârea de Guvern legată de violența pe stadioane. Am avut un buget mare, și-n an preolimpic, și-n an olimpic. Iar rezultatele s-au văzut. Jocurile Olimpice de la Atena au fost bune. Redemarasem și lucrările de modernizare a Stadionului Național în condiții foarte bune. Din păcate, proiectul inițial a fost abandonat. Și din păcate se face acum un stadion care este numai de fotbal și de două ori mai scump. La Comitetul Olimpic, global sunt mulțumit. Am finalizat Complexul de la Izvorani, terminăm Casa Olimpică și Muzeul Sportului, am constituit Polul România, am făcut Academia Olimpică de Excelență. Rezultatele de la Beijing au fost, aș zice, corecte, fără să fie entuziasmante. Trebuie să ne dăm seama că România, din păcate, nu mai este ceea ce era. Și nu pentru că nu am avea potențial, ci fiindcă acum este în impas de finanțare. Pentru un sport de performanță de înalt nivel e nevoie de mulți bani. Și lumea trebuie să înțeleagă asta. Când spun lumea mă refer la stat, la guvern, la toți cei care pot contrubui la finanțarea sportului. Nu sunt bani suficienți pentru că statul nu poate finanța singur. Banii trebuie să vină din privat, iar noi nu avem un cadru legislativ adecvat. Sponsorii nu sunt motivați. Legislația fiscală nu este în favoarea lor. Căutăm parteneri acolo unde sunt oameni pasionați de sport sau unde societățile au în strategia lor sportul ca partener. Altfel, din punct de vedere economic nu putem motiva pe nimeni. Activitatea sportivă nu este considerată, ca în Japonia, de pildă, ca activitate socială. Loteria Națională nu finanțează sportul în mod regulat, cum se face peste tot, controlul jocurilor pe internet nu se face, iar peste tot acestea reprezintă o sursă mare de venituri. Am încercat să sensibilizăm Ministerul de Finanțe. Avem și un preacord cu unul dintre marii jucători ai controlului jocurilor pe internet... Avem o finanțare privată în sport aproape nulă. Lucru fără de care nu se poate vorbi de sport de performanță.



De ce nu reuşim să ne aliniem legislaţia sportivă la cea a altor ţări din Uniunea Europeană? Nu este obligatoriu să avem aceleaşi legi şi pentru sport?
 

Sportul nu face parte din acquis-ul comunitar. Tratatul de la Lisabona pune sportul pe acelaşi plan cu activitatea din educaţie, din sănătate, dar nu e în acquis. Guvernanţii ar trebui să citească cu atenţie asta. Chiar dacă nu e în acquis, este un criteriu care te pune într-o anumită perspectivă. Remarcile mele se referă la toate guvernele de câţiva ani încoace.
 
Cum apreciaţi rezultatele obţinute în disciplinele olimpice, la competiţiile internaţionale majore, raportat la sprijinul primit de sport din partea statului?
 
Sportivii noştri primesc o sumă derizorie pe care noi încercăm să o completăm cu burse olimpice. La fel şi antrenorii loturilor olimpice. Ce mă motivează pe mine este... motivaţia sportivilor. E încurajant să văd că şi în condiţiile acestea obţinem medalii de aur la campionate mondiale. Cineva îmi spunea că rezultatele de acum sunt mai bune decât erau înaintea Jocurilor Olimpice de la Atena. Aceste rezultate ne bucură, însă ele au un caracter şi mai aleatoriu decât cele de acum opt ani. Astăzi, toate rezultatele din sportul românesc, dar toate, se datorează pasiunii şi dedicaţiei unor oameni formidabili. Motivaţia financiară în cazul lor este redusă la un minim simbolic. Înţeleg foarte bine dificultăţile economice. Le trăiesc direct. Trebuie să înţelegem că avem o obligaţie şi faţă de tineri care visează să devină campioni. Altfel vom avea campioni olimpici români dar cu alte paşapoarte.
 
Problema la noi este că educaţia fizică şi sportul nu sunt bine integrate în curricula şcolară.
 
Este o prostie! O să ajungem o naţie de graşi, de oameni cu boli cardiovasculare, cu diabet... Cu cheltuieli de sănătate mai mari. Orice investiţie în sport este o reducere dublă a cheltuielilor din sănătate.

”Mama s-a ocupat de educația mea la modul cel mai serios”
 
Aţi crescut într-o familie de campioni. Tatăl dumneavoastră, Viorel Morariu, a fost un mare jucător şi antrenor de rugby, a câştigat Cupa FIRA, a învins Franţa. Mama, Cornelia Timoşanu-Morariu, a fost vicecampioană mondială la volei. De ce aţi ales rugby-ul şi nu voleiul?
 
Mi-a plăcut mai mult. Era un sport bărbătesc. Mama s-a oprit atunci când m-am născut, iar sportul în familie era rugby-ul. Mergeam în cantonamente cu Griviţa. Se jucau cu mine toţi oamenii aceia. Am început să învăţ de la ei. Sunt lucruri care vin de la sine. Apoi, la o anumită vârstă, te întrebi dacă vei continua sau nu. Am avut un moment când m-am întrebat asta. La sfârşitul liceului. Eram foarte aproape de ideea de a da la medicină. Mi-am dat seama că dacă dau la medicină nu mai pot face rugby. Facultatea de medicină îţi mănâncă mult timp. Am ales construcţiile, dar şi acolo am fost un student asiduu. Am intrat primul şi am terminat şef de promoţie. Nu am lipsit de la niciun examen. Nu mi-am amânat niciunul pentru rugby. Puteam însă să mai lipsesc de la cursuri. Învăţam în cantonamente şi recuperam. Niciodată nu am sărit o sesiune. De multe ori, pentru că aveam examen, nu am dat curs la selecţii în echipa naţională. Şi am făcut bine pentru că am reuşit să le îmbin. Iar cum la noi nu există un program de reconversie a sportivilor... Acesta este un alt mare subiect, însă principalii vinovaţi pentru asta sunt sportivii şi antrenorii. Noi avem un astfel de program la COSR, însă nu răspund sportivii la el... Iar antrenorii nu înţeleg că sportivii sunt mai liniştiţi, mai dedicaţi la antrenament atunci când ştiu că fac ceva şi pentru a-şi asigura viaţa după ce se vor lăsa. Dacă te uiţi la sportivii mari, toţi şi-au pregătit ceea ce vor face după.

Octavian Morariu, președintele COSR, la inaugurarea Complexului Olimpic de la Izvorani * Foto: Marian Burlacu


 
Mama dumneavoastră era vicecampioană mondială la volei când a decis, după naşterea dumneavoastră, să abandoneze sportul. Cât de mult a contat acest sacrificiu facut?
 
Ah, mamei îi datorez enorm. S-a dedicat trup şi suflet creşterii mele. Am învăţat limbi străine, de pildă, datorită ei. Pe atunci nu erau condiţiile de deplasare de acum. Pe atunci nu era nici măcat metroul. Mergeam cu mine în autobuz, la meditaţii la germană, la engleză. Se ocupa de mine în mod exemplar.
 
Ştiu că a fost colegă de echipă cu mama lui Cedric Pioline, campionul tenisului francez.
 
Da, cu Adriana.
 
Mama dvs a fost mai discretă, spre deosebire de tatăl, care a rămas în centrul atenţiei.
 
Mama a fost o foarte bună profesoară de educaţie fizică şi sport. În şcoala ei se ocupa de echipa de volei. Pe atunci se făcea sport în şcoală. Se făcea sport în şcoală... Erau campionate şcolare, între licee...
 
Era şi Daciada...
 
După aceea a apărut. Eu îţi vorbesc despre perioada în care eram eu mic. Mama mea făcea parte din acea categorie a oamenilor dedicaţi. Aceea era o şcoală adevărată. Profesorii se luau în serios.
 
Erau pasionaţi deşi nu primeau poate cât meritau.
 
Atunci, faţă de viaţa care era în România, profesorii erau plătiţi corect. Eu am făcut liceul la Lazăr. Aveam echipe de baschet, de handbal, de volei. Ne băteam cu Bălcescu. Eu eram în naţionala de rugby juniori, iar la liceu jucam în cea de baschet. Ca să revin la mama, îi datorez foarte mult. Pe undeva, poate că mai mult decât lui tata. Ea s-a ocupat de educaţia mea, în general, foarte serios. În general, până la zece ani, băieţii sunt ataşaţi de mamă, iar după îşi descoperă tatăl. Eu am avut şansa să am doi părinţi excepţionali. În condiţiile în care am fost o materie bună, le datorez mai apoi totul.

”Tata a fost îndepăratat de la serviciu și de la națională când am plecat”
 
Tatăl dumneavoastră a fost un mare strateg în rugby. A ştiut cum să iasă din situaţii mai grele. A rămas respectat deşi, poate la un moment dat, a fost şi contestat.

 
Toţi suntem contestaţi, mai mult sau mai puţin. A făcut mari sacrificii când eu am rămas în străinătate. A fost îndepărtat de peste tot. De la serviciu, din rugby. A fost un sacrificiu mare.
 
Bănuiesc că v-a înţeles motivele pentru care aţi rămas.

Octavian Morariu (stânga), alături de Viorel Morariu, tatăl și antrenorul său

Da, n-a fost nicio problemă.


 
Ce înseamnă Griviţa pentru dumneavoastră?
 
A fost locul unde am învăţat foarte mult de la viaţă. Dincolo de sport. Acolo erau oameni din toate orizonturile sociale. Eram şi într-o poziţie dificilă pentru că antrenor era tatăl meu. Trebuia să mă impun altfel decât prin filiaţie. Niciodată nu am simţit o adversitate acolo.
 
Probabil şi pentru că în rugby există o tradiţie ca fiii să calce pe urmele taţilor.
 
Da, e o tradiţie. Şi tată - fiu nu surprinde pe nimeni.
 
E una dintre explicaţiile pentru supravieţuirea rugby-ului la noi?
 
E posibil. Pe vremea mea erau Rădulescu Theodor şi Alexandru. Au venit apoi Dumitraş. Acum e Rădoi. Calefeteanu, Dodo Muntean, Paraschiv, Alexandru Marin, Bărgăunaş... Exemplele în acest sens sunt multe. Cred că nu este un alt sport care să fie aşa. Asta spune mult despre rugby, despre natura acestui sport.

”Sponsorii vin greu în sport și pleacă foarte repede”
 
Griviţa acum este într-o situaţie mai delicată...

 
Mărturisesc că am încercat de mai multe ori să-i ajut. E o problemă de fond vis-a-vis de situaţia terenului. Problema este că te apuci să investeşti în ceva şi nu ştii ce-i cu el. Ca să investeşti pe termen lung într-un club e nevoie de o anumită siguranţă. Acolo, la Griviţa, e un director admirabil, Claudiu. El ţine echipa aceea. Nu pot să zic decât "Chapeau bas!", adică "Jos pălăria!".
 
Am înţeles că uzina are de primit mulţi bani, datorii de la alte firme...
 
Este foarte greu să găseşti un sponsor care să-ţi ţină singur o echipă. Sunt sponsori la Steaua, la Baia Mare, dar acolo cluburile sunt mai "dotate". Cei de la Griviţa sunt admirabili pentru că o fac numai din pasiune. Regretul meu este că nu stau suficient timp cu ei, însă unde să mă împart... Niciodată nu refuz să mă văd cu ei când au o problemă.  Timpul se scurge mult prea repede. Până la urmă trebuie să ai şi un partener cu care să lucrezi. Ştiu foarte bine din experienţa mea de la rugby, de la ANS şi COSR. Sponsorii vin foarte greu şi pleacă repede.
 
La noi, cu atât mai mult.
 
Nu, peste tot. Dacă tu, ca parte sportivă, nu eşti în stare să întreţii un parteneriat, el dispare. Cât ar fi sponsorul de pasionat şi de dedicat.
 
Există şi excepţii. Coca Cola e sponsorul Comitetului Internaţional Olimpic de acum opt decenii.
 
Acolo vorbim despre foarte mulţi bani. La Jocurile Olimpice, de vară şi de iarnă, timp de două săptămâni, jumătate din omenire vede Coca Cola. La fel e Visa. Acestea sunt nişte puncte fixe. Din păcate, nu avem aceste puncte fixe în sportul românesc. Un club tare de fotbal, de pildă... Oltchim este o excepţie, dar şi acesta are în spate o fabrică. Şi sportul are responsabilitatea lui pentru absenţa sponsorilor. Se spune că nu avem sponsori, însă de multe ori nu ştim să-i păstrăm.

Octavian Morariu (stânga) și Valeriu Irimescu, antrenorul său de la națională


”Am rămas în Franța după ce mi-am dat seama că mă voi plafona aici”
 
Pomeneaţi mai devreme despre rămânerea dvs în Franţa. A fost ceva premeditat?

 
Da, acum pot să spun asta. Ştiam cu ceva timp înainte că voi pleca. Luasem deja nişte contacte.
 
Ce vă nemulţumea în România de atunci?

 
Aici este o chestie foarte interesantă. Din punct de vedere material, nu aveam nimic de reproşat faţă de românul de rând. Aveam o poziţie socială şi materială bună. Jucam la echipa naţională. Din acest punct de vedere, nu aveam de ce să mă plâng. Motivaţia mea a fost intelectuală. Ştiam că aici voi fi plafonat. Cine se aştepta în 1987 că va cădea Ceauşescu în 1989? Călătoream mult şi văzusem cum se trăia în altă parte. Repet, nu din punct de vedere material, ci ca persoană, ca individ liber. Ca intelectual normal, mi-am dorit să plec. Aveam 26 de ani şi la această vârstă te gândeşti, ai un discernământ bine conturat. Te gândeşti ce vei face cu ai tăi copii. Pe vremea aceea, lucrurile nu făceau decât să se înrăutăţească. Mi-aduc aminte de anii 70, care au fost nişte ani corecţi în România. Părinţii mei ar fi putut să plece de o mie de ori. Nu au făcut-o. Tatăl meu, pe linie profesională, era în Organizaţia Internaţională a Căilor Ferate. Era membru în Oficiul European de Cercetare. Pleca de două-trei ori pe an şi cu serviciul. Prin 1982-83 am început să mă gândesc, puţin. Iar în 1985, mi-am zis că termin facultatea şi plec. N-am vrut să rămân din postura de jucător al echipei naţionale. Am rămas după un turneu al echipei de club. Am încercat să fiu decent în declaraţii. Ce rezolvam dacă făceam declaraţii bombastice? Lumea ştia ce se petrece în România. Pot să spun că am fost un refugiat politic în sensul în care la mine motivaţia a fost pur intelectuală. Mai puţin materială şi socială.

”Francezii par boemi, însă ei sunt campioni ai detaliilor”
 
În Franţa aţi deprins principii, un alt stil de a lucra, de a privi lucrurile. Vă ajută acum?

 
În mod sigur. Nu aş fi avut aceeaşi evoluţie dacă aş fi rămas în România. În Franţa am învăţat să apreciez tot ce înseamnă respectul pentru partenerul de muncă, că totul se obţine prin muncă cinstită, că aceia care trişează nu au viaţă foarte lungă. În România mai avem mult de învăţat.
 
V-a fost de două ori mai greu decât unui francez să reuşiţi acolo?
 
Mi-a fost mai greu, fără doar şi poate.
 
Dacă eraţi comparat cu un francez trebuia să fiţi de două ori mai bun decât el? V-a dezavantajat faptul că eraţi român?
 
Trebuia să fiu mai bun. Era ca în sport. Nu mi-a făcut nimeni un favor, dar nici nu m-a persecutat nimeni din cauza paşaportului. În Franţa poţi să vorbeşti despre egalitatea şanselor. Am învăţat acolo să muncesc bine, să fiu precis şi minuţios, să respect partenerii de afaceri, clienţii, contractele, furnizorii. Am învăţat să fiu foarte organizat în muncă. Francezii par boemi, dar sunt de o precizie diabolică în viaţa profesională. Sunt campionii detaliilor. Foarte rar lasă ceva la voia întâmplării.
 
Se vede şi-n sport. S-au organizat foarte bine.
 
Au venit peste noi în gimnastică. Vin peste tot. Franţa e o ţară mare, cu tradiţie, bogată.
 
Au şi măndrie naţională.
 
O mândrie teribilă. Sunt tenace, perseverenţi.
 
În rugby, totuşi, sunt mai indisciplinaţi...
 
Da, însă dacă te uiţi au progresat foarte mult...
 
Jo Maso repeta la fiecare meci: "Disciplină, disciplină". Şi probabil că a început să le intre în sânge.

Octavian Morariu, președintele COSR



”Am avut privilegiul să joc alături de mari rugbyști”

 
Dintre amintirile pe care le aveţi din rugby care au rămas cele mai puternice?
 
În ordine cronologică, prima mare amintire a fost când am mers cu naţionala de juniori la Turneul FIRA. La Parma. Primul meci a fost cu Italia, în nocturnă. Nu jucasem niciodată la lumina reflectoarelor. Am pierdut, de puţin. A fost o experienţă deosebită. Şi acum îmi aduc aminte faze din acel meci. A doua mare amintire a fost în 1979, când am mers cu Griviţa, la Bath, într-un turneu. Am jucat cu echipe şcolare din regiune. Atunci am evoluat într-o selecţionată Juniors Barbarians împotriva selecţionatei şcolare a Angliei la care juca uvertură Rob Andrew. Cu care m-am reîntâlnit în 1985, când am fost în turneu, cu naţionala de seniori.
 
Andrew a jucat la Newcastle, iar de la el a învăţat Wilkinson multe secrete în ceea ce priveşte transformările. Inclusiv acel mod de a-şi ţine braţele.
 
Wilkinson s-a dus după el la Newcastle. Rob Andrew a fost un mare jucător. O altă amintire o am de la prima mea selecţie la naţionala mare. Victorie cu Spania, la Madrid, în decembrie 1984. Am marcat şi un eseu atunci dintr-o pasă primită de la Florică Murariu.
 
Aveam o linie a treia superbă.
 
Jucam linia a treia cu Dumitru şi Murariu. Eram privilegiat. Am avut şansa să joc alături de mari rugbyşti. Eram mândru să fiu component al naţionalei de rugby a României.
 
Antrenor pe atunci era Theodor Rădulescu.

 
Da. Erau Valeriu Irimescu şi Rădulescu. După aceea l-am avut antrenor şi pe Mihai Naca.
 
Aveţi regrete în rugby?
 
Nu. Câteodată mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă făceam mai mult rugby decât şcoală...
 
Cred că a fost cazul şi lui Mihai Vioreanu, care şi-a împărţit viaţa între rugby şi şcoală.
 
După prima selecţie a fost partida cu echipa Barbarians. Am fost recent la Londra şi m-am întâlnit întâmplător cu Bill Calcraft, fost căpitan al echipei Australiei şi alături de care am jucat atunci. Care este manager la Fondul de investiţii al lui Aliantz în Europa. Nu îl mai văzusem de 23 de ani. Tot atunci, din linia a treia a făcut parte şi David Pickering, care mai apoi a fost căpitan al echipei Ţării Galilor.

”Concurență există peste tot și mai ales în sport”
 
Cum s-ar putea explica faptul că în rugby-ul nostru apar deseori conflicte între conducători şi antrenori? Este din cauza naturii noastre, latine, a lipsurilor cu care ne confruntăm?
 
În sport, peste tot în lume, în federaţii apar conflicte deși eu aş vorbi mai degrabă despre o competiţie. Între echipa care conduce şi o alta care ar vrea să conducă, care spune că ar face mai bine decât cealaltă. Acesta este sportul. Este o competiţie.

Atunci, de ce la noi aceste conflicte sunt atât de spumoase?
 
Ţine şi de contextul local. Este fondul şi este forma. Fondul este că peste tot există conflicte, competiţie. Forma este diferită de la ţară la ţară. La unii este mai flauşată, la alţii mai brută. La noi forma nu poate fi diferită de aceea din viaţa cotidiană.
 
Vom scăpa vreodată?
 
Da, pe măsură ce societatea va evolua. E foarte greu să ai altă formă de exprimare într-un domeniu faţă de ceea ce se întâmplă în jur. Constat că inclusiv limbajul unor oameni de cultură deviază. Nu dau nume. Oameni care ar trebui să ţină o anumită linie, să aibă o anumită ţinută, deviază. Este un semn. Şi atunci, dacă aceşti oameni deviază, alţii, mai puţin instruiţi... Peste tot oamenii îşi caută exemple. Iar atunci când n-ai exemplu bun este o problemă.

Octavian Morariu (stânga) și Mihai Naca, antrenorul său de la națională



”IRB va sprijini rugby-ul din țările cu stabilitate economică”
 
Aveţi o relaţie specială cu Jacques Rogge, preşedintele CIO. A venit la Bucureşti de două ori...

 
Şi va veni şi la anul, în 26 septembrie, la inaugurarea Casei Olimpice. În martie sunt gata birourile. În septembrie terminăm Muzeul Sportului.
 
Ţine şi de rugby faptul că sunteţi apropiat de preşedintele Rogge (n.r. - și președintele CIO a practicat sportul cu balonul oval)?
 
Fără doar şi poate. Trecutul sportiv comun este o explicaţie. Fireşte că atunci când ne întâlnim vorbim şi despre rugby.
 
Am văzut că rugby-ul din Belgia se bucură acum de un sprijin puternic.
 
Belgienii au făcut mari progrese în rugby-ul juvenil. Şi nu m-ar mira să asistăm la o reorientare a direcţiilor de dezvoltare ale International Rugby Board după viitoarea Cupă Mondială. Părerea mea este că IRB se va orienta tot mai mult către ţări cu stabilitate economică, unde se pot face previziuni, ţări europene. Iar dacă noi vom reuşi calificarea, şi cred că o vom reuşi, pentru noi se va deschide o oportunitate în plus. Prin prisma faptului că IRB îşi va concentra eforturile. Sunt convins de lucrul acesta.

Octavian Morariu (dreapta), alături de Jacques Rogge, președintele CIO * Foto: Marian Burlacu


 
Ce şanse are România să fie reprezentată din nou la CIO? Noi nu mai avem reprezentant de când a murit Alexandru Şiperco. Şi preşedintele Traian Băsesecu a ridicat această problemă în momentul în care s-a întâlnit cu şeful CIO, la Bucureşti.
 
Aceasta este o discuţie foarte delicată pentru că niciodată nu trebuie să vorbeşti de tine. Preşedintele Băsescu a făcut un gest pe care îl apreciez şi îi mulţumesc pentru el. Eu nu o să fac altul în plus. Importantă pentru mine este activitatea pentru Comitetul Olimpic şi Sportiv Român. Importanţi sunt sportivii români, antrenorii, modul în care putem dezvolta mişcarea olimpică şi sportul în România. Dacă va fi CIO, cu atât mai bine.
 
Sunteţi şi în conducerea FIRA-AER (n.r. Asociaţia Europeană de Rugby). Această poziţie vă dă un ascendent în plan internaţional.
 
Am, este adevărat, atribuţii importante în structurile sportului european, însă, repet, nu vorbesc eu despre mine.

”Nu trebuie să renunțăm la rugby-ul în XV pentru cel în 7”
 
Rugby-ul a fost acceptat la Jocurile Olimpice în varianta sa cu şapte jucători. Cât de mult a contat în această revenire faptul că preşedintele CIO a practicat acest sport? Ce înseamnă pentru România această decizie şi care ar fi perspectivele?

 
E foarte delicat să spui că rugby-ul în şapte a devenit sport olimpic pentru că a vrut Jacques Rogge. În acelaşi timp, e foarte greu să ignori că preşedintele CIO este un fost jucător de rugby. Acestea sunt limitele. A contat foarte mult voinţa şi dedicaţia lui Bernard Lapasset, preşedintele International Rugby Board, care şi-a dorit foarte mult ca rugby-ul să revină în programul Jocurilor Olimpice. El este omul căruia trebuie să-i "plătim tribut". A depus o energie fantastică. Echipa IRB a pregătit foarte bine dosarul. Pentru România, faptul că rugby-ul în şapte a devenit sport olimpic este ceva în plus, dar nu trebuie să uităm că evenimentul numărul unu în acest sport este Cupa Mondială în cincisprezece. În niciun caz nu trebuie să lăsăm rugby-ul în cincisprezece pentru cel în şapte. Ar fi o mare greşeală. Iar IRB-ul priveşte cu mare atenţie pentru că varianta în cincisprezece rămâne motorul principal. Probabil că vor fi ţări care o vor lăsa mai moale cu rugby-ul în cincisprezece, însă ele vor face o greşeală.

Octavian Morariu, președintele COSR


 
Ţările mici, pentru că cele mari vor merge în ambele direcţii.
 
Cele zece mari naţiuni, trei din Sud şi şase din Nord, Fiji, Tonga şi Samoa au deja înclinaţii. Noi, Japonia nu vom abandona varianta în cincisprezece care este tradiţională.

”Să faci un Stadion Național doar pentru fotbal e o mare greșeală”
 
Vorbeaţi mai devreme despre Stadionul Naţional. El va fi inaugurat anul viitor. Partea proastă este că Bucureştiul nu dispune de alte baze sportive moderne...

 
Partea proastă este că am făcut un stadion naţional fără pistă de atletism. Este impardonabil. Înţeleg că spectatorii trebuie să fie aproape de teren... Şi Stade de France este de fotbal, însă este şi o arenă de atletism.
 
Şi strategic e greşit pentru că implică ridicarea unui alt stadion, la fel de mare, numai pentru atletism.
 
România nu-şi poate permite să construiască încă un stadion. Noul Stadion Naţional este doar de fotbal. Nici măcar de rugby nu e. Cine a luat hotărârea aceasta a greşit. Cât trebuie să mai aştepte România pentru a-şi face un stadion de atletism!? Ce înseamnă asta? Că nu vom putea avea niciodată în România un eveniment mondial sau european la atletism. Nici măcar o etapă de Diamond League. Asta penalizează atletismul românesc din plecare. Eu am învăţat din rugby. Atâta timp cât nu poţi organiza o competiţie internaţională nu eşti considerat sută la sută în federaţia internaţională. Regret foarte mult. Regret mai ales că Federaţia de Atletism a putut să-şi dea acordul pe aşa ceva.
 
Ştiu că doamna Iolanda Balaş a fost împotrivă.

Doamna Iolanda Balaş nu a fost şi nu o să fie nici o mie de ani de acum înainte de acord cu aşa ceva. Cei care au fost de acord de la federaţia de atletism au comis o mare greşeală.

”Rugby-ul are nevoie de un stadion de 10.000 de locuri”
 
Ca şef al Agenţiei Naţionale pentru Sport, în urmă cu câţiva ani aţi susţinut un proiect de stadion de rugby mult mai mare, din ciment, la "Tineretului".

 
Şi încă îl susţin. Acolo ar trebui să fie un stadion care să şi producă pentru Federaţia de Rugby.
 
Acolo este problema cu Arcul de Triumf. Nu poţi ridica o construcţie mai înaltă decât acesta. Nu s-ar putea face stadionul îngropat, cam cum este Dinamo?
 
Sunt o mie de probleme când sapi. Cu pânza freatică... Rugby-ul românesc nu are nevoie, deocamdată, de un stadion mai mare de zece mii de locuri. Se poate face aşa ceva acolo păstrând şi terenurile din spate. Şi rămânând sub înlţimea Arcului de Triumf. Se poate face şi trebuie făcut. Legea parteneriatului public privat ar trebuie să dea această posibilitate. Deja evoluţia este foarte mare. Ştim cu toţii cum era acolo acum zece ani. Deja găzduim IRB Nations Cup, ceea ce spune multe, dar trebuie mers mai departe. Acum situaţia economică nu este cea mai fericită. Şi eu am încercat tot felul de variante. Şi Mihalache, şi tatăl meu au încercat, înaintea mea. Eu am experienţa imobiliarului. Acestea sunt proiecte care se nasc greu. Lumea trebuie să se obişnuiască cu ideea că acolo trebuie să fie şi o altă activitate decât cea sportivă, dar care nu o înlătură pe cea sportivă, ci o susţine. Nu o să apară acolo un mall, Doamne fereşte! Se pot îmbina lucrurile astfel încât activitatea economică să o susţină pe cea sportivă.

”FOTE va face cunoscută Valea Prahovei”
 
Legat de săli. Eu am fost fascinat de Palatul Omnisport de la Paris-Bercy, care are un sistem prin care configuraţia interioară se schimbă într-un timp record. Astfel încât din sală de handbal, de pildă, se transformă în patinoar.

 
Francezii au fost vizionari. Sistemul este folosit şi la Stade de France. Acolo există partea de mijloc a tribunelor care atunci când iese e teren de fotbal sau rugby, iar atunci când intră permite desfăşurarea concursurilor de atletism.
 
N-ar fi cel mai rentabil pentru noi să avem o sală precum Bercy fiind greu de crezut că ne permitem să ridicăm câte o sală pentru fiecare disciplină sportivă care are nevoie de aşa ceva?
 
Sunt proiecte. Ştiu că şi Ministerul Dezvoltării Regionale are un asemenea proiect. Şi Primăria Capitalei. Revin la ce spuneam. Cu o asemenea sală poţi să organizezi orice competiţie internaţională vrei. E de gândit. Pentru că o asemenea competiţie la Bucureşti înseamnă Eurosport aici. Deci toată lumea află de Bucureşti. Înseamnă 20, 30, 50 de televiziuni mari aici. E cel mai simplu mod de a face cunoscut Bucureştiul. Din perspectiva aceasta am vrut să organizez şi Festivalul Olimpic al Tineretului European pentru sporturile de iarnă.
 
Care este stadiul lucrărilor în ceea ce privește bazele care vor găzdui această competiție?

Avansăm. Așteptăm o hotărâre de guvern care este pe masa ministrului Elena Udrea. Este o șansă ca toată Valea Prahovei să fie cunoscută în toată Europa, din punct de vedere turistic, sportiv. Competiția va fi transmisă de Eurosport. Plus că toți copiii care vor concura acolo vor crește. Trebuie știut că 80 la sută dintre copiii care vin la Festivalul Olimpic al Tineretului European ajung la Jocurile Olimpice. Iar dintre ei zece la sută iau medalii. Este un mijloc de promovare teribil. O parte dintre primari aveau proiecte mari care ieșeau din cadrul a ceea ce era necesar competiției. Le-am atras atenția că aceste cheltuieli mari vor omorî competiția. Cred că au înțeles. Trebuie o competiție cu economii. Nu meschină. Important este să o facem. Cu cât e mai bine dimensionată economic cu atât va fi mai rentabilă după competiție. Dacă facem tot felul de lucruri trebuie să ne gândim ce facem cu ele după, cum le întreținem. E foarte important ca ele să nu devină o povară pentru bugetul țării.

Octavian Morariu (dreapta), alături de Jacques Rogge, președintele CIO * Foto: Marian Burlacu
Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite