Marius Tincu (căpitanul naționalei de rugby):„Guardiola a vorbit cu mine despre rugby“

Marius Tincu

EXCLUSIV Declarat cel mai bun taloner din campionatul de rugby al Franţei, în 2006, Marius Tincu (110 kg la 1,81 m) a devenit campion acum doi ani, cu USA Perpignan. El îşi doreşte să trăiască o frumoasă experienţă de viaţă la Cupa Mondială de la toamnă, din Noua Zeelandă. Născut lângă Paşcani, Tincu a jucat în ţară doar la seniorii lui "U" Cluj, ca linia a treia, de atunci dobândind acea mobilitate rareori văzută la un

„Adevărul": Marius, ai revenit la lotul naţional după o absenţă cauzată de o accidentare. Nu traversezi o perioadă foarte bună.

Marius Tincu: Nu, aş spune chiar că sunt ghinionist... Anul trecut, m-am operat la genunchiul drept. Doctorul mi-a spus atunci că după trei luni voi fi apt de joc. M-am dus să-mi fac o artroscopie şi s-a descoperit o zonă a osului, pe femur, unde nu mai este cartilaj. Mi-aufăcut nişte găuri în genunchi, am stat trei luni, am jucat până în februarie, iar atunci am făcut o recidivă. Din acel moment, n-am mai avut niciun meci până vineri, cu Namibia.

Vorbeai mai devreme de ghinionul pe care l-ai avut înainte de Cupa Mondială...

La toate Cupele Mondiale am avut ghinion. În 1999, am făcut entorsă la gleznă, în meciul de pregătire cu Scoţia. În 2003, m-am operat de menisc exact când băieţii urcau în avionul de Australia. Ce să mai zic?

Problema de atunci a fost din cauza pregătirii făcute în Munţii Pirinei?

Nu pot să spun asta. Şi nici nu vreau. Ce a fost, a fost! S-a întâmplat după meciul cu Ţara Galilor. Tot în perioada de pregătire. Am simţit o durere la genunchi. În 2007 a fost o atmosferă aşa... mai specială. Cu toate că am avut un supergrup atunci. Ne doream să facem o performanţă deosebită, să batem Italia. Anul acesta, sper să fiu bine măcar la Cupa Mondială. E complicat.

La ultima ediţie a Mondialelor, ai marcat eseu cu Noua Zeelandă. Eşti singurul român care a reuşit asta.

Toată lumea a vorbit de acel eseu. Deocamdată, cât sunt jucător activ, nu pot să trăiesc din amintiri. Încerc tot timpul să fiu performant. Probabil că după ce mă voi retrage din rugby, ca jucător, vor fi alte discuţii.

Cum ai ajuns să practici acest sport, Marius?

Eu sunt din Vânători, un sat aflat la 20 de kilometri de Paşcani. Acolo era un liceu care forma personal pentru căile ferate. Şi avea echipă de rugby. Verii mei, Ungureanu, m-au convins să merg. La acea vreme, eram mai durduliu. Cam ca acum, doar că astăzi sunt mai
lucrat.

Părinţii tăi erau pasionaţi de sport?

Nu. În schimb, Rodica, sora mea mijlocie, a făcut canotaj. A fost chiar şi cinci ani la lotul naţional. Trebuia să plece la Dinamo, dar s-a căsătorit şi s-a întors acasă. N-a mai continuat cu sportul de performanţă. A tras în barcă alături de Elisabeta Lipă şi celelalte vedete.

Ce te-a atras la rugby şi de ce nu ai ales fotbalul, de pildă?

Am încercat, tot la Paşcani, şi fotbal, însă nu mi-a plăcut atmosfera. Erau grupuleţe şi prea multe fiţe.. În plus, n-aveam fizic de fotbalist. La rugby, când am început la copii, am făcut parte dintr-o generaţie foarte bună. Antrenor mi-a fost domnul Neculai Tarcan. Unii dintre jucătorii de atunci au evoluat şi în prima divizie. Cezar Lupu, care a jucat cu mine, la Cluj. Gabi Dulea, aripă, care a mers şi el tot la Universitatea. Pe grămadă era Gavrilă, care a fost la lotul naţional de juniori.

De ce ai ales Clujul?

În 1997, m-am întors de la Campionatul Mondial de juniori. Mai aveam un an de liceu şi domnul Tarcan mi-a spus că pentru mine cel mai bine ar fi să merg la Cluj, ca senior. Acolo puteam face o facultate, iar echipa de atunci a Universităţii era foarte bună. Acolo jucau Gontineac, Răcean, Nechitean, Flutur, Cilincă, Popean. Toţi internaţionali.

Universitatea Cluj a câştigat cu Dinamo, pe Tei, la trei ore după ce venise cu trenul, în Bucureşti. Nu-mi mai amintesc dacă ai făcut parte din acea echipă...

Nu numai că am făcut parte, dar am marcat şi două eseuri în acel meci. A fost prima mea partidă în prima divizie de seniori. Fusesem la Sibiu, cu o etapă înainte, însă nu am jucat. Am câştigat şi atunci. Eram cu Tudori şi Oprea, care veniseră de la Steaua. Ne cunoşteam de la lot. Am mers, dar nu ne-au folosit pentru că era un meci super-tare cu Sibiul. După aceea, la Dinamo, am fost titular.

Eşti unul dintre puţinii mari internaţionali de rugby de la noi, din ultima vreme, care nu a jucat nici la Steaua, nici la Dinamo. De ce nu ai venit în Bucureşti?

N-am venit pentru că nu mi s-a făcut o ofertă concretă. Steaua a încercat tot timpul să mă transfere, însă nu mi-a propus niciodată ceva clar. Eu, în acea perioadă, jucam în linia a treia, flanker, cu numărul 6. Iar la Steaua, atunci, erau jucători de naţională. N-aş fi avut loc să joc. Era Florin Corodeanu. Era Cătălin Drăguceanu, care a plecat mai apoi în Australia.

"Am vrut să fac fotbal, dar am renunţat pentru că erau prea multe fiţe.''

Cine este  Marius Tincu

- S-a născut în 7 aprilie 1978, la Vânători (jud. Iaşi).
- A primit cetăţenia franceză în ianuarie 2007.
- A evoluat ca senior la „U" Cluj. Rouen, La Teste, Pau şi Perpignan.
- A fost ales, de cotidianul „L'Equipe", cel mai bun taloner din Franţa (2006).
- A câştigat Cupa Naţiunilor Europene cu România (2002). A evoluat în 42 de partide pentru „stejari", marcând 14 eseuri.
- În 2007, a participat în premieră la Cupa Mondială din Franţa, devenind primul şi singurul rugbist român care le-a marcat eseu temuţilor All Blacks.
- Campion al Franţei la seniori cu Perpignan (2009) şi vicecampion cu aceeaşi echipă (2010).

„Lumea este înnebunită după rugby în Perpignan"

Cum şi de ce ai trecut din linia a treia în prima, ca taloner?

Prima oară am jucat taloner în Franţa. Acolo am ajuns în 2000, ca student. Eu şi Alexandru Tudori. Am jucat mai întâi la Rouen, în Federale 3 (divizia a patra), un oraş aflat în nordul Franţei. Am ieşit campioni universitari ai Franţei, în 2001. Am promovat în Federale 2 şi am mai stat o jumătate de an acolo. Atunci, am jucat pe toate posturile. Linia a treia, taloner, pilier dreapta, centru, şi chiar mijlocaş de grămadă. Cum nu câştigasem decât vreo două meciuri, în ianuarie 2002 au apărut probleme la echipă cu banii. Vroiam să mă întorc în România. O cunoscusem deja pe actuala mea soţie, iar ea mi-a spus că ar fi bine să rămân, să mai fac un efort.

Ea e pasionată de rugby?

Bunicul ei a făcut şcoala de rugby la Rouen, prin anii '70. A fost antrenor acolo. Au fost patru fraţi şi toţi au jucat rugby. Când ne-am cunoscut, ea juca în echipa de fete din Rouen. Venea la meciurile noastre şi ne-am cunoscut la repriza a treia.

Ce te-a atras la ea? Faptul că e pasionată de rugby?

E o femeie deosebită. Are pasiunea pentru rugby şi de aceea m-a sprijinit foarte mult. Crescând într-o familie de sportivi, înţelege uşor rugby-ul. Aparţineam unor culturi diferite, dar am făcut eforturi deosebite pentru a ne înţelege. Ea trăise în Franţa, eu veneam din România. Am apreciat foarte mult la ea acest lucru.  

Lucrează în sport?

Nu, e învăţătoare. Clasele I-IV. În Perpignan, unde suntem stabiliţi. După Rouen, eu am plecat la echipa din La Teste, în Federale 1,
unde manager era Robert Antonin, actualul director tehnic al naţionalei. În februarie 2002, la naţionala de seniori a venit Bernard Charreyre şi a convocat toţi românii care evoluau în Franţa. Era după înfrângerea suferită de România cu Anglia (0-134). Am jucat un meci cu echipa de amatori a Franţei, la Bayonne, şi am câştigat cu 25-24. Apoi a fost CEN-ul, iar Charreyre m-a convocat ca pilier dreapta şi rezervă de taloner. Titular era Răzvan Mavrodin, care însă s-a accidentat. Aşa că am jucat în toate cele cinci meciuri taloner, titular. Am câştigat Cupa Europeană a Naţiunilor şi datorită acelui succes am avut cinci posibilităţi de a mă transfera în prima divizie din Franţa: Grenoble, Beziers, Narbonne, Castres şi Pau. Am mers la ultima echipă.

Pau a fost dintotdeauna o echipă cunoscută prin forţa înaintării sale.

Da. M-am acomodat bine. Am trecut cu bine de teste. Îmi doream să fiu profesionist. Am stat trei ani la Pau. În 2006, cotidianul "L Equipe" m-a declarat cel mai bun taloner al campionatului Franţei. Am jucat la echipa naţională, cu Charreyre. În 2003, cea mai mare amărăciune a mea a fost că nu am mers la Cupa Mondială din Australia. În rest, cât am jucat la Pau am avut performanţe. Înainte de a pleca, Pau a jucat barajul de menţinere în prima ligă, cu Aurillac, la care jucau mai mulţi români, printre care şi Romeo Gontineac. Am câştigat şi am mers la Perpignan cu sufletul împăcat că i-am lăsat în elită.

Cum te simţi la Perpignan, oraş aflat în zona catalană a Franţei?

Este o cultură rugbystică enormă. Lumea mănăncă rugby în Perpignan. Oamenii se trezesc rugby, muncesc rugby şi mănâncă rugby acolo. Mi-a fost greu la început pentru că acolo activa o mână de jucători care erau de multă vreme împreună. După doi ani, s-a schimbat antrenorul. A venit Jacques Brunel. Timp de patru ani, a fost o concurenţă mai limpede pe postul de taloner. Eram trei şi tot timpul ne schimbam între noi. Am avut ocazia să joc titular în majoritatea meciurilor importante cu excepţia finalei campionatului din 2010, când am fost rezervă.

"Nu-mi place să stau cu gura pe colegii mei"

Ce părere ai despre actualul grup de jucători de la naţionala de seniori?

Este unul mai matur. Am ajuns toţi la o vârstă. Suntem mai puţini care vom termina după Cupa Mondială. Şi băieţii care vin din urmă sunt toţi cam de aceeaşi vârstă.

Nu crezi că vei mai participa şi la ediţia din 2015?

Nu ştiu. Depinde de starea mea de sănătate. Nu pot să spun acum ce va fi peste patru ani.

În afară de picior, ai mai avut și alte probleme de sănătate?

Nu. Părerea mea este că dacă fiecare component al lotului național s-ar responsabiliza pe el, să intre în sistemul de joc, să se gândească la ceea ce are de făcut, la postul lui, la jocul colectiv, o să fim o echipă cât de cât bună. O să arătăm bine. Mie nu-mi place să stau cu gura pe colegi. Să spun tu vii aici. Atâta timp cât am jucat în Franța, antrenorii și managerii îți dau sistemul de joc, îți explică o schemă, o mișcare, după care încearcă să mai aducă ceva. Nu insistă pe fiecare în parte. Te lasă să-ți faci o idee despre ceea ce se urmărește.

Ai câștigat mult în Franța, mai ales în ceea ce privește mobilitatea. Despre înaintașii noștri se spune că sunt mai statici. E datorită faptului că ai jucat pe mai multe posturi, dar mai ales în linia a treia?

Mă ajută mult că am jucat linia a treia la începutul carierei. Mă ajută să fiu mai mobil. Nu sunt unul care să generalizez. Să spun că echipa României e statică. Fiecare știe ce are de făcut. E important ca fiecare să știe unde să se ducă, ce să facă, într-o tușă. Fiecare trebuie să-și asume responsabilități.

Cu Dragoș Dima te înțelegi bine? Văd că sunteți colegi de cameră.

Foarte bine. Ne cunoaștem de la 18 ani.

El a jucat la Toulouse, tu la Perpignan, două echipe mari din Franța.

Dragoș a plecat înaintea mea acolo. El e din Focșani.

Ești coleg cu Ovidiu Toniță la Perpignan. Cu el cum te înțelegi?

Foarte bine. Suntem colegi de patru ani. Suntem respectați în Perpignan. Ne-am integrat foarte bine. Ne mai opresc oamenii pe stradă, ne cer autografe sau vor să facă fotografii alături de noi.

Cum te simţi la Perpignan, oraş aflat în zona catalană a Franţei?

Lumea „devorează" rugby în Perpignan. Mi-a fost greu la început pentru că acolo activau jucători care erau de mult împreună. După doi ani, s-a schimbat antrenorul. A venit Jacques Brunel şi am avut ocazia să joc titular în majoritatea meciurilor importante, cu excepţia finalei campionatului din 2010, când am fost rezervă.

42 de prezenţe  are Tincu în prima reprezentativă de rugby a României, pentru care a marcat 14 eseuri.

Enervat de criticile nefondate

Marius Tincu discută cu Guardiola

Cum a fost vizita la Barcelona?

Noi am fost la Barcelona pentru a face un clip publicitar. Să ne vindem imaginea în zona catalană a Spaniei. Pentru că am avut sfertul de finală din Cupa Europei acolo și era important ca lumea să știe. La meci au fost 55.000 de oameni. Un record pentru sferturile de finală ale competiției. Clubul nostru a așteptat de zece ani acest meci. A fost un câștig enorm. Au vrut să facă o breșă. Vor ca și catalanii din Spania să investească bani în clubul nostru. A fost o reușită în primul rând pentru că am câștigat și apoi fiindcă a fost stadionul plin. Ne-am întâlnit cu fotbaliștii Barcelonei. Și noi, și ei veneam după un meci. Eram obosiți toți. Ei joacă o dată la trei zile, dar au făcut un efort și au venit la întâlnirea cu noi. Am discutat cu Guardiola. S-a interesat de rugby, cum ne antrenăm. Messi nu a fost. Avea o problemă medicală.

Deși ați câștigat meciul cu Namibia, de la IRB Nations Cup, vineri, tot au apărut anumite critici...

Ce ne omoară pe noi, românii, este că acest sport nu este pus în valoare precum fotbalul. E și cazul celorlalte sporturi. În România, se vorbește numai despre fotbal, despre ce fac fotbaliștii, nevestele lor. Nu avem un public de rugby. A fost o schimbare. Au început să vină oamenii, însă este o schimbare de moment. Am văzut comentariile de după meciul cu Namibia, de vineri, din IRB Nations Cup. Unul scria că îi pare rău de banii pe care i-a dat pe bilet. În Franța, nu o să auzi niciodată așa ceva. Pentru un suporter contează ca echipa să câștige. Când faci un sport, de performanță, interesul tău este să învingi. Atunci când se pierde, nu poți să acuzi tot timpul jucătorii. Nu cred că e vreun rugbyst în România să intre pe teren pentru a pierde.

De ce crezi că se întâmplă așa ceva?

Majoritatea jucătorilor din România care sunt la lot veneau după campionat. Au jucat o finală în Ungaria. Luni au fost teste fizice. Noi, cei care ne oprisem de o lună, am încercat să ne pregătim în acest timp, însă nu e același lucru ca atunci când o faci cu grupul. Am încercat să punem în practică sistemul de joc. Fiind un grup mai larg, trebuie să te ocupi de toată lumea și nu e timp. Important este că am câștigat cu Namibia.

Și meciul cu sud-africanii, de miercuri (n.r. - astăzi), cum îl vezi?

Am văzut meciul lor pe video. Georgienii au ținut 65 de minute în fața lor. Au și condus. Sud-africanii sunt foarte bine organizați. Au și câteva individualități. Numerele 15, 13 și în linia întâi. Linia a treia e foarte mobilă. Important este ca noi să fim un colectiv și în apărare, care a fost pozitivă în meciul cu Namibia. Asta mă enervează pe mine. Toată lumea spune că am jucat prost, însă dacă era așa luam 60 de puncte. Dacă știi rugby, atunci îți dai seama că băieții au muncit. Ne-am apărat foarte bine. Ne-au prins la o lovitură de pedeapsă jucată repede și ne-au marcat. În momentele fixe, grămezi, margini, baloanele au ieșit bine. Nu poți să spui că îți pare rău că ai dat banii pe bilet. Românii sunt în stare să dea bani pe o bere, să se simtă bine, iar ca suporteri nu pot spune așa ceva. Pe mine, m-a deranjat asta. Eu, când mă duc să văd un meci, bun, rău, asta e! Nu pot să spun că am dat banii degeaba. Că-mi pare rău.

La Perpignan cum sunt suporterii?

Sunt și oameni care ne vor răul, care spun că jucăm pentru bani, dar majoritatea suporterilor sunt alături de noi, suferă. Înțeleg că jucătorii s-au luptat pentru club. Că au adus un titlu de campioni. Înțeleg că și noi, rugbyștii, avem problemele noastre, că nu ne dorim să pierdem. Suporterii nu pot să știe chiar tot ce se întâmplă într-o echipă.

Ce-ţi doreşti pentru Cupa Mondială din Noua Zeelandă, de la toamnă?

Să fie o atmosferă plăcută, să trăim împreună o experienţă deosebită acolo. Ca obiectiv, să câştigăm meciul cu Georgia. E important pentru Federaţie, pentru rugby-ul românesc. Să se ştie cine e şeful aici, în estul Europei. Va fi o experienţă deosebită fiindcă vom juca într-o ţară în care se inventează în rugby, iar copiii care vor rămâne după noi vor avea posibilitatea să-şi ia repere, să vadă ce se întâmplă acolo. Să se întrebe ce fac neozeelandezii pentru a fi aşa de buni şi să încerce să-şi amelioreze jocul lor. Nu putem să fim ca ei. Avem o altă fizionomie, altă mentalitate, altă cultură. Important va fi ca rugby-ul românesc să nu se piardă. Dacă tot ne ducem jos va fi foarte greu să revenim.

Ai trei fetiţe. Ce înseamnă ele pentru tine? Nu prea ai timp liber să ţi-l petreci alături de ele.

Fetele înseamnă totul pentru mine! Nu prea am timp liber, e adevărat. Soţia are grijă de ele. Nu am pe nimeni în Franţa, din familie. Pentru un sportiv, copiii îţi dau un echilibru. Ai o perioadă când eşti bun şi toată lumea te împinge de la spate. Atunci când te căsătoreşti şi ai un copil începi să gândeşti altfel. Nu mai poţi risca aşa cum o făceai când erai singur. Ai responsabilităţi mai mari.

Îmi amintesc momentul de la finalul meciului cu Uruguay, din toamna trecută, când am obţinut calificarea la Cupa Mondială. Atunci Robert Antonin a venit şi ţi-a spus că soţia ta născuse chiar în dimineaţa aceea. Te aşteptai?

Nu mă aşteptam! Soţia mea a născut la cinci dimineaţa. L-a sunat pe Robert, pe Alin (n.r. - Petrache) şi pe Sorin (n.r. - Socol) la şapte, şi le-a spus. Ei ştiau. N-a vrut să-mi spună şi mie pentru a nu mă dezechilibra înainte de acel meci atât de important. Eu am sunat-o la ora 15.00 şi mi-a spus doar că totul este ok cu ea. Că e acasă. Dar de fapt, copilul se născuse deja.

Te-ai gândit deja la viitorul fetelor tale?

Nu. Părinţii mei mi-au dat educaţia de acasă. Atunci când am crescut şi am început să văd ce se întâmplă în lume aveam deja o fundaţie. Am încercat să iau ce e mai bun. Să-mi fie mie bine. Am să încerc ca pe fetele mele să nu le pun niciodată să facă lucruri pe care eu consider că ar fi bune, dar pe care ele nu le vor vrea. Eventual, o să le dau un sfat. Nu o să le spun "tu o să faci rugby!" sau "tu te vei face doctor!". Eu voi încerca să le ajut aşa cum m-au ajutat şi părinţii mei şi pe mine. Ei m-au lăsat să fac ceea ce doream. Tatăl meu, de pildă, vroia ca eu să mă întorc la ţară şi să am grijă de gospodărie. I-am spus că nu sunt făcut pentru aşa ceva. C am văzut altceva în viaţă. Şi m-a înţeles deşi i-a părut rău, bineînţeles. Acum câţiva ani, l-am pierdut. Şi înainte să plece mi-a spus să am grijă de familie, de copii. N-a fost niciodată contra a ceea ce făceam eu. Mi-a spus tot timpul să nu fac prostii, să fiu respectuos. Atât.

"După ce mă voi lăsa de sport voi deschide o societate de spații verzi"

Cum e viaţa în Franţa?

M-am adaptat repede. Trăiesc de zece ani acolo. Mi-am luat şi cetăţenia franceză. Am şi carnet de şofer luat acolo. Regulile de circulaţie nu sunt mai dure decât la noi doar că acolo se respectă.

Îţi place să conduci sportiv sau prudent?

Sportiv, nu am cum să conduc. Sunt prudent, mai ales atunci când fetele mele sunt în maşină. Nici nu am un automobil cu care să merg sportiv. Am unul de familie, Renault Espace. Această maşină nici nu-mi permite să fug cu ea pe şosele neavând capacitatea cilindrică necesară.

În afară de rugby, ce pasiuni ai? Mergi în munți, în Pirinei?

Nu, îmi place să merg la pescuit când am timp liber. Cu Petru Bălan nu am fost. Știu că el iese pe ocean și vrea să-și ia brevet de navigator. Nu am fost cu barca la pescuit. Pescuiesc pe lac sau la mare. Îmi place să citesc, să ascult muzică, să mă uit la filme. Îmi place foarte mult să merg la cinematograf. E unul multiplex în Perpignan. Crescând la țară, am pasiune pentru natură. Nu am animale acasă, ci doar o grădină mică de care mă ocup. După ce mă voi lăsa de rugby, aș vrea să cumpăr o societate de spații verzi. În România sau în Franța. Depinde de posibilitățile pe care le voi avea. Mi-a plăcut dintotdeauna să stau în aer liber.

La Perpignan, aerul e curat?

Da, foarte curat. Zona în care se află nu este industrială. Nu este poluare din acest motiv.

Călătorești mult cu rugby-ul. Ai o lună liberă pe an?

Hai să zicem că o lună. Să stăm cu familia. În rest, tot timpul suntem fie la meciuri, fie în pregătire. Îmi dau seama, după atâția ani, că sunt prea multe meciuri într-un an.