Mai repede, mai sus, mai puternic

Între visul olimpic şi iluzia realităţii moderne e o prăpastie. Întrecerile, competiţiile, campionatele nu sunt niciodată simple jocuri. Istoria (sau, mai degrabă, studiul istoriei)

Între visul olimpic şi iluzia realităţii moderne e o prăpastie. Întrecerile, competiţiile, campionatele nu sunt niciodată simple jocuri.

Istoria (sau, mai degrabă, studiul istoriei) face minuni. Olimpiadele au renăscut din formidabila dorinţă de a concura zeii - chiar şi într-o societate industrializată şi mercantilă. S-ar putea obiecta că tocmai alienarea a trezit mândria adormită a umanităţii, că simpla opoziţie la starea de fapt a descleştat energia adormită. Dintr-o activitate sporadică, sportul a urcat la rangul de religie sau politică naţională.

Dar, după părerea mea, oamenii nu se schimbă, indiferent de lumea în care trăiesc. Mayaşii care se pregăteau pentru meciurile anuale se pregăteau şi pentru moarte.

Cum astea erau regulile societăţii, nimeni nu dădea înapoi. Învingătorul smulgea inima învinsului. Meciurile de box din secolul trecut aveau reguli vagi şi durată nelimitată. Nu o dată învinsul îşi încheia, după meci, secotelile cu lumea asta. Cred că există în noi o genă de vânători sau războinici care se reactivează la vederea unei confruntări cât de mici.

Bandele de hooligans nu sunt numai huligani, ci nişte războinici care caută inima sau căpăţâna adversarului. Dacă hocheişii nu s-ar bate, ca nişte pinguini înfofoliţi, pe gheaţă, publicul nu ar pleca satisfăcut acasă. Cel mai frumos meci de box e ăla în care unul din combatanţi se dă cu zgaibaracele-n sus, plin de sânge. Dacă un jucător de tenis sare fileul şi-l scuipă pe arbitru, publicul e automat de partea lui. Când un baschetbalist face semn sălii, arătându-l pe arbitru, linşajul şi sacrificiul nu sunt prea departe!

Între visul olimpic şi iluzia realităţii moderne e o prăpastie. Întrecerile, competiţiile, campionatele nu sunt niciodată simple jocuri. Pe măsură ce societatea contemporană evoluează şi se umple de reguli, sub aparenţele politeţii se strânge tot mai multă ură.

E ca un soi de antiaeriană tăcută, cu tirul pregătit. Atâta numai, să bâzâie o muscă pe cer! Jocul e singura supapă a războinicului plictisit de atâta pace. Dacă ţineţi minte lupta dintre Robert Fischer şi Boris Spasski, ea n-a avut nimic din "ideile în dialog" ale şahului, din înfruntarea virtuală a celor 64 de pătrăţele. Dimpotrivă, în meciul de la Reykjavík s-au înfruntat America şi Rusia, au răbufnit orgoliile, n-au lipsit provocările şi deciziile… războinice. Nimic din jocul uman nu e gratuit.

E o permanentă pregătire de război. Nu era suficient că Jesse Owens alerga suta de metri în 10,2. Era musai să fie înfrânt, nimicit, înjosit, pentru că era negru. În înfruntarea dintre două echipe de polo nu sunt niciodată nişte băieţi bălăcindu-se, ci două naţiuni, de exemplu România şi Ungaria. Ei, în clipa în care am pronunţat cele două nume, am şi simţit cum se încrâncenează suporterii.

Ar trebui să spun că iluzia olimpiadelor antice nu a devenit realitate. Având o asemenea încărcătură emoţională, sportul a eşuat într-o afacere unde nu se vinde decât iluzia de care vorbeam. Asemenea negustorilor necinstiţi care amestecă vinul cu apa sau brânza cu amidonul, noii vânzători vâră glorie de împrumut, cuvinte mari, minciuni mediatizate şi multă propagandă.

În definitiv, dacă există cumpărători, ce ne împiedică să profităm?

Aşa că pe frontispiciul oricărui stadion ar trebui modificată lozinca olimpică: mai repede la gunoi, preţul mai sus, linguşiţi-l pe cel puternic!