De ce am început să urăsc tot mai mult fotbalul?
0
La liceu, am ajuns în sala de lupte; mi se spunea "Sârmă"; am fost vicecampion naţional de lupte "clasice" la juniori, categoria 49 kg Am crescut pe maidanul din Giuleşti-Sârbi, un fel
La liceu, am ajuns în sala de lupte; mi se spunea "Sârmă"; am fost vicecampion naţional de lupte "clasice" la juniori, categoria 49 kg
Am crescut pe maidanul din Giuleşti-Sârbi, un fel de sat al Bucureştilor, cum am mai spus-o, cu cinci case înainte de a se termina Calea Giuleşti. Aveam avantajul că "terenul" de joacă era lângă grădina bunicii şi dacă pica mingea-n zarzavaturi trebuia ca eu s-o restitui.
Aşa că, aveam asigurat portofoliul de titular, dar nu şi talentul. În schimb, la handbal, la orele de sport din şcoala "elementară", având-o pe Elena Mateescu, membră a lotului naţional, ca profesoară, eram pivot, îmi plăcea. La liceu, am ajuns în sala de lupte; mi se spunea "Sârmă"; am fost vicecampion naţional de lupte "clasice" la juniori, categoria 49 kg.
La lotul naţional, condus de genialul Cornianu, unde am fost convocat, nu m-au lăsat părinţii. Dădeam la facultate. Tot la liceu eram pasionat de călărie, şi-l admiram pe un coleg, Anghel Donescu, care ne privea de sus, de parcă era mereu călare. Am iubit gimnastica prin marea Nadia şi pe fetele ei. Mi-e drag canotajul cu fenomenalul Patzaichin, cu incredibila Lipă.
Am jucat rugby, părăsind vremelnic luptele, după ce maestrul Beluşica mi-a dat una peste bot, când l-am faultat urât, la un meci de "baschet cu pregătire specifică", pe Ion Baciu, viitorul mare campion mondial. Tenisul m-a cucerit cu spiritul ludic-dezinteresat al lui Ilie Năstase, cenzurat superb de Sfinxiia Sa Ţiriac.
Pot spune adică, după acest sport-CV că am idee despre sporturi.
Însă fotbalul m-a fascinat. Numai că, de mai multă vreme, de când o grupare a vrut să mă linşeze, m-am scârbit. NU de fotbal, ci de publicul lui. NU de publicul lui, ci de spectatorii lui dezaxaţi. NU de spectatorii fanatici, ci de violenţa ultraşilor.
NU prea mai am ce căuta pe un stadion de fotbal. Mă duc, eventual, când joacă ai mei, la mine acasă, de unde, cândva, un vameş - vremelnic aciuat - m-a alungat pentru delict de opinie. Apoi, fotbalul modern seamănă cu tot ce e "up to date". Adică, s-a desprins de omenesc. E artificial. Ca păpica macdonaldistă, ca "e"-urile din salam.
Sumele care se dau pe un jucător au ajuns strivitoare pentru un cetăţean normal al planetei. Finanţul a intrat ca un vierme în această lume, ucigând amatorismul, plezirismul. S-a deschis un univers corupt. Vezi cazul Italiei. Mie mi-au plăcut artiştii Pele, Kruiff, Strelţov, Asparuhov, Puşkaş, Deina din "lagăr"; Ozon, Crăiniceanu, Dumitriu II, Marcel Răducanu.
Pe Rică Răducanu, ca şi pe Ilie Năstase, îi trec la "geniile ludice" ale poporului român. Dobrin a fost unic. Nu se poate compara cu nimeni, e pe soclul geniului. Azi, fotbalul e searbăd, dement, chelit de floricele, e doar Miză. S-au mai zărit ici-colo, la Hagi, Ronaldo, Zidane, Ronaldinho, Cr. Ronaldo, arhetipuri din bucuria da ea TE juca, nu de a-ţi obeziza musai contul în bancă.
Apoi, galeriile: obscenităţi bantustanice, violenţe asiatice, omoruri. Revedeţi cazul Heyssell! Revedeţi filmul futurist "Rollerball" şi veţi înţelege unde poate ajunge violenţa din teren şi de lângă el. Eu, unul, am un vis: întoarcerea la amatorism, la fotbalul romantic, fără mize financiare, doar mize de orgoliu. Să se strige, măcar pe stadioanele noastre "Nu vă supăraţi pe noi//Că am fost mai buni ca voi!", nu "M... la drogaţi// ţigani//gunoieri!"
Se încarcă comentariile...
