Marile speranţe din handbalul feminin

Un nou turneu final la care visam o medalie. O facem de fiecare dată, în decembrie, atunci când credem că fetele noastre ne vor face fericiţi indiferent dacă e Mondial sau European. Cu

Un nou turneu final la care visam o medalie. O facem de fiecare dată, în decembrie, atunci când credem că fetele noastre ne vor face fericiţi indiferent dacă e Mondial sau European.

Cu excepţia lui Sankt Petersburg, în 2005, atunci când am smuls un argint în acea finală dominată de rusoaice cap-coadă, în rest ne-am enervat foarte tare. Tot felul de specialişti dădeau vina pe mentalitatea retrogradă, pe conspiraţii ale arbitrilor, pe lipsa de concentrare, dar mai ales pe Gheorghe Tadici.

Da! Azi nu mai e Tadici, e Radu Voina. Nu se mai poate invoca stilul de mârlan cu care selecţionerul le trata pe handbaliste. “Din proaste şi nesimţite nu ne scotea”, se văitau fetele după plecarea tehnicianului. Azi dispun de un antrenor care le respectă, aşa că nu mai pot invoca vechile metehne. Sigur, în caz de eşec, se găsesc motive.

La fotbal e ghinionul, arbitrii şi cooperativa. Sunt curios care vor fi alibiurile din handbal. La Tadici întotdeauna erau cavalerii fluierului şi unele dintre handbaliste pe care le terfelea în vestiar ca pe nişte gunoaie, nu ca pe nişte sportive care au prins o zi mai slabă ori ca pe nişte soţii respectabile.

Marea problemă a handbalistelor în cazul unui eşec major este că nu vor avea scuze. Acum vreo şapte sau opt ani erau campioane mondiale la nivel de junioare. Aşa că acum ar trebui să demonstreze că atunci n-a fost o întâmplare. Rusia şi Ungaria sunt în schimb de generaţii, Danemarca n-a mai fost la un turneu final de ceva timp, Franţa nu dă semne de redresare. Singurul pericol e Norvegia, campioana olimpică, echipa care trece printr-o formă de excepţie. Şanse sunt la o medalie. Nu pretind că ar trebui sa furăm aurul, dar cu siguranţă ar trebui sa ajungem în semifinale.

Măcar în careul de aşi n-ar fi reproşuri. Totuşi avem şi noi accidentări, retrageri de marcă şi o serie nefavorabilă de rezultate înainte de turneul final din Macedonia. Sigur, până acum contestatarii echipei şi ai lui Tadici erau Vasile Stângă şi Mariana Târcă. Acum, Tadici abia aşteaptă eşecul pentru a-şi justifica valoarea.

O palmă pentru antrenorul lipsit de educaţie, dar a cărui valoare trebuie recunoscută, este ca fetele lui Radu Voina să facă performanţă. Cam la asta se gândesc şi ele. Mai ales pentru Luminiţa Huţupan-Dinu. O jucătoare care n-a păcălit sportul. Are în spate performanţe remarcabile şi la această ultimă competiţie a carierei merita o clasare pe podium. Interesant este că, spre deosebire de o altă disciplină intens mediatizată, nu s-au promis prime.

“Faceţi performanţe şi veţi fi mulţumite”, le-a promis Cristian Gaţu, preşedintele Federaţiei Române de Handbal. Mi se pare foarte corect: faci treabă şi apoi ceri bani. Nu ceri bani şi apoi vedem ce facem, aşa cum se întâmplă, destul de des, în multe domenii din România. Dincolo de competiţia în sine, pentru români există şi un motiv de mândrie.

E singurul sport de echipă la care speram. Voleiul e în genunchi, deşi acum peste 30 de ani finalele de cupă europeană se jucau între Rapid şi Dinamo, baschetul se zbate în mediocritate, poloul este într-o sărăcie lucie, iar restul disciplinelor de acest gen practic nu există. Aşa că, hai România!