Ionela Stanca: „Nu mă mai ţin genunchii. Am şuruburi în ei!“

Ionela Stanca

Cel mai valoros pivot la Campionatul Mondial de handbal din 2007 a dezvăluit motivul dureros pentru care s-a retras de la naţională. Constănţeanca a ajuns în sportul cu mingea mică în 1989, când a pretins că are zece ani pentru a fi selecţionată.

De atunci a adunat titluri de campioană a României cu Oltchim, dar şi două medalii la competiţiile majore cu prima reprezentativă: argintul mondial în 2005 şi bronzul european în urmă cu nici două săptămâni. Ionela (30 de ani) va continua la Oltchim, unde are timp să se refacă, meciurile fiind mai rare. Ea vrea să dedice mai mult timp familiei, fiind căsătorită cu Răzvan Stanca, jucător de rugby în Franţa.

„Adevărul": A trecut mai bine de o săptămână de la finala mică a Europenelor. Cum ai petrecut aceste zile?

Ionela Stanca: Înainte de Crăciun am participat la o masă festivă, toată echipa, aşa cum se obişnuieşte la noi. După aceea, am fugit la Constanţa, două zile, alături de familie. În ultimii ani am trecut rar pe acolo. N-am stat mai mult de o săptămână, în fiecare vară. La Râmnicu Vâlcea am participat la tot felul de acţiuni. Am fost la gala sportului, la Primărie, la un mall unde am dat autografe. Timpul a trecut repede, dar am încercat să-mi revin după acest turneu final.

Citeşte şi Neagu este golghetera Campionatului European!

Nu prea ai avut mult timp liber în ultimii ani. Ştiu că şi luna de miere ţi-ai amânat-o din cauza programului tău sportiv.

Fusesem în Mauritius înainte, iar anul trecut am reuşit să plecăm amândoi, eu şi Răzvan, în SUA.

Nu ai un regret că aţi pierdut cu Suedia?

Există, fireşte, un regret. Noi ne-am dorit să jucăm cu Suedia. Câştigaserăm în faţa acestei echipe, cu puţin timp în urmă, la Paris. Dacă am fi jucat aşa cum am făcut-o contra Danemarcei, în meciul pentru locul 3, probabil că am fi învins.

VIDEO: Vezi câteva goluri spectaculoase marcate de Ionela Stanca în carieră

Medalia de argint de la Mondialele din 2005 valorează mai mult decât „bronzul" european câştigat acum?

Nu pot să spun asta. Fiecare medalie a fost importantă pentru mine. Fiecare are o semnificaţie aparte. Cum am mai declarat, în 2000 am debutat la naţională şi cu echipa României am reuşit să joc în semifinalele Campionatului European de la Bucureşti. După cinci ani am disputat finala Mondialelor de la Sankt-Petersburg, iar acum am câştigat bronzul continental. Mă bucur că am reuşit această clasare pe podium. De atâţia ani, toată lumea ne spunea că putem câştiga. Înainte de Europene, am fost la turneul de la Paris. Şi antrenorul Franţei, Olivier Krumbholz, ne-a spus că numai noi putem să învingem Norvegia.

Cu cine ai stat în cameră în Danemarca?

De obicei, stau cu Iulia (n.r. -  Curea). Acum am stat cu Oana Şoit. Chiar ne-am amintit că la fel s-a întâmplat la Mondialele din 2005. Ne-am spus că ar fi frumos să luăm din nou medalie. Şi am luat.

Mulţi regretă că ai decis să te retragi de la naţională, mai ales că ai dovedit că eşti într-un moment de vârf al carierei. Nu-ţi poate schimba nimeni hotărârea?

 Am luat această decizie acum, după ce am câştigat medalia de bronz. Cred că e cel mai bun moment să mă retrag. Aşa cum am mai spus, e momentul să petrec mai mult timp alături de familia mea. Răzvan joacă în Franţa. Eu, la Oltchim. Fiind şi la lotul naţional, ne-am văzut foarte rar în ultima vreme. În plus, eu am probleme de sănătate. Am dureri la genunchi. Chiar zilele trecute m-a văzut doctorul. Din patru în patru luni, eu trebuie să fac injecţii în genunchi. Am şi nişte şuruburi pe care n-am apucat să le scot. La Oltchim, unde meciurile sunt o dată pe săptămână, mai pot juca. Am timp să mă refac. La naţională însă este altceva. Acolo, meciurile sunt unul după altul, aproape în fiecare zi.

Sportul a lăsat urme asupra sănătăţii tale. Ai momente când regreţi că ai ales să faci handbal?

Nu regret nimic. Din contră, mă bucur că am făcut şi încă mai fac handbal. Datorită sportului, am reuşit în viaţă. Am avut şi multe satisfacţii.

Cum ai ajuns la handbal? A fost din întâmplare sau te-a convins cineva?

Sora mea făcea handbal. Şi a fost o selecţie la şcoala generală din Constanţa unde învăţam. S-a întâmplat în 1989. Eu, pe atunci, eram în clasa a III-a. A venit o antrenoare, Camelia Giuran. Şi nu am fost selecţionată. Cred că nu m-a văzut, eu fiind în penultima bancă. S-a uitat la noi, să vadă cum arătăm. Mi-a fost atât de ciudă că nu m-a ales...N-am putut rezista. Îmi doream să merg la handbal. Şi am minţit-o pe antrenoare. I-am spus că sunt născută în 1980, deşi eu aveam cu un an mai puţin. Până la urmă au aflat adevărul. Urma să plecăm într-o deplasare, la un meci. A trebuit să duc certificatul de naştere la şcoală şi s-a aflat.

Aşadar, ai început la şcoală sau la un club şcolar din Constanţa?

Junioratul l-am făcut la Clubul Sportiv Şcolar numărul 1, cu antrenorii Ion Puşcaşu şi Elvira Nica. Când am ajuns la senioare, am trecut la Hidrotehnica. Aşa se numea atunci echipa de handbal din Constanţa. Am lucrat cu domnul Dumitru Muşi.

Şi la Oltchim cum ai ajuns?

Aici este o altă poveste. Oltchim m-a curtat, ca să spun aşa, de când eram mai mică. Nu ştiu de ce, însă eu spuneam atunci că nu voi merge la Vâlcea... E şi vorba aceea. În viaţă, niciodată nu-i bine să spui niciodată! În 2005, înainte de Campionatul Mondial, Oltchim mi-a făcut o ofertă. Am văzut că vor să facă o echipă de valoare, că au un plan foarte serios. Aşa că am acceptat. Şi în primul an am câştigat tot ce se putea câştiga: campionatul, Cupa, Supercupa, Cupa Cupelor. A fost o perioadă foarte reuşită din cariera mea.

Ionela Stanca

-Data şi locul naşterii: 9 ianuarie 1981, Constanţa
-Post: pivot
-Palmares:
-Campionatul Mondial: locul 2 în 2005 (Rusia), locul 4 în 2007 (Franţa)
Campionatul European: locul 3 în 2010 (Danemarca), locul 4 în 2000 (România)
-Liga Campionilor: finalistă în 2010 şi semifinalistă în 2009, cu Oltchim
-Cupa Cupelor: locul 1 în 2006, cu Oltchim
-Trofeul Campioanelor: locul 1 în 2007, cu Oltchim
-A fost declarată cel mai bun pivot la Campionatul Mondial din 2007

„Răzvan a dormit pe aeroport pentru mine"

Răzvan şi Ionela Stanca, un cuplu fericit 

Părinţii te-au sprijinit sau au fost împotrivă atunci când ai ales să faci handbal?

Erau obişnuiţi deja, sora mea fiind prima care a făcut handbal. Tata m-a sprijinit mai mult. Şi el a jucat fotbal. Mama, în schimb, şi-ar fi dorit ca eu să mă concentrez pe şcoală. După aceea, când am început să am rezultate, s-a obişnuit cu ideea.

Tu ai ales să joci pivot sau aşa au decis antrenorii?

Eu eram mai robustă. Şi am fost pusă să joc pivot. Am evoluat şi pe postul de centru, însă tot pivot am jucat mai bine.

Ai jucat în străinătate. Cum a fost prima experienţă dincolo de graniţe?

În 2003 mi-am zis să văd cum e să joci handbal afară. Am ajuns la Podravka, unde am rămas un sezon. A fost o experienţă interesantă. Am vrut să văd, în primul rând, dacă mă adaptez handbalului de afară. Să văd dacă pot reuşi acolo. Echipa din Koprivinca avea deja un nume în handbalul european, fiind o câştigătoare a Ligii Campionilor şi a Supercupei Europei. După un an, am plecat la Nîmes, în Franţa.

Atunci a ajuns acolo şi Răzvan, cel care ţi-a devenit mai apoi soţ.

Da. Noi ne-am cunoscut în 2001.

Eu ştiam că vă cunoşteaţi din grădiniţă...

Aşa e. Am fost colegi la grădiniţă, însă noi nu mai ştiam asta. Ne uitam o dată pe fotografiile mele şi Răzvan mi-a spus: "Uite-mă şi pe mine aici!". Noi ne ştiam din vedere, de la şcoala generală. La Facultatea de Educaţie Fizică din Constanţa ne-am apropiat unul de celălalt.

La Nîmes ştiu că au jucat şi soţii Brici. El a fost rugbist, ea handbalistă. La fel ca tine şi Răzvan. Şi sunt tot constănţeni.

Vasile şi Corina sunt tot acolo, în Franţa. Nişte oameni extraordinari. Vorbim deseori cu ei.

Înaintea semifinalelor Campionatului European de anul acesta am vorbit cu Răzvan. Era în Franţa şi căuta bilete de avion pentru a ajunge în Danemarca, la semifinale, să te încurajeze...

A ajuns, însă după multe peripeţii. A plecat vineri, din Paris, însă aeroportul din Amsterdam era blocat din cauza vremii. A fost nevoit să doarmă pe jos, acolo, pentru că nu mai zbura niciun avion. A ajuns duminică dimineaţa, înaintea finalei mici. Acum este în ţară. Stă până după Anul Nou.

A dat goluri din poziţii imposibile

Ionela Stanca a reuşit în cariera ei să înscrie deseori din poziţii imposibile. La un meci cu Tomis Constanţa, pivotul Oltchimului a repus mingea în joc, imediat după pauză. Ea a privit spre poarta adversă şi a văzut că goalkeeper-ul este avansat. Aşa că a aruncat direct, cu boltă, marcând un gol cum rar se vede în handball! Într-o altă partidă, de data aceasta din Liga Campionilor, Ionela a ţâşnit pe contraatac. Şi cum nu a mai putut recepţiona mingea pasată de o colegă, a trimis-o în poartă, din plonjon.

„Nu mă văd antrenând"

Răzvan joacă rugby. Cum ţi se pare acest sport?

La început am avut senzaţia că este un sport dur. Atunci când am început să-l înţeleg, mi-a plăcut. I-am explicat regulile şi Iuliei (n.r. - Puşcaşu-Curea). Oricum, când îl văd pe Răzvan jucând nu-mi vine să cred că este el pe teren.  Îmi amintesc de cei doi ani în care amândoi am jucat la echipele din Nîmes. Au fost extraordinari. Uneori, în ziarul local de luni apăreau poze cu mine şi cu el, în acelaşi timp.

Apropo, cum este să fii celebră?

Nu pot spune că sunt celebră. Oamenii mă cunosc mai mult în Vâlcea. La Bucureşti, mai puţin, de pildă. În general, copiii mă recunosc cel mai uşor.

Şi în afară de sport cu ce-ţi umpli timpul liber?

Nu prea am avut timp liber. În general, mă văd cu prietenii. Mai merg la un film sau joc tenis.

După ce îţi vei încheia cariera de handbalistă ce vei face? Vei antrena?

Sincer vorbind, nu mă văd antrenând... Mi-am pus şi eu această întrebare. N-am încă un răspuns definitiv.

Vei pleca în Franţa, să fii lângă Răzvan?

Am discutat cu Răzvan şi ne-am dori să locuim acolo. El joacă la echipa din Issoudun, o localitate din centrul Franţei, în Federale 1. Este coleg cu Victor Trufaşu, care este naşul nostru, şi cu Alecu Maciac, pe care l-am cununat. Noi mai avem doi fini, pe Iulia şi Darie Curea. Ei s-au cunoscut datorită nouă. Iulia este prietena mea. La Oltchim stăm în aceeaşi cameră.

Ce îţi doreşti pentru anul ce vine?

Să fiu sănătoasă. Am nevoie de aşa ceva pentru a putea continua să joc.