Kobe, Phil şi filosofia succesului

Kobe Bryant (Black Mamba) şi Phil Jackson (Zen Master) au lăsat în urmă disputele personale şi au cooperat pentru cel de-al 15-lea titlu NBA cucerit de Los Angeles Lakers. În urmă cu câţiva ani, Jackson cerea ca superstarul din L.A. să fie transferat. Kobe era nemulţumit de sistemele de joc. Reconcilierea s-a făcut greu, dar a adus mult visatul trofeu.

Au trecut 7 ani de la ultimul titlu de campioană al NBA pentru Lakers. O perioadă tumultuoasă, presărată de nenumărate dispute interne, majoritatea dintre ele plecate de la un om pe care Phil Jackson, actualul antrenor al echipei, l-a calificat la un moment dat drept „imposibil de antrenat”.

Este vorba despre Kobe Bryant, acum „îngerul” echipei din oraşul îngerilor, dar sezoane bune un adevărat demon. Aşa cum spune şi una dintre reclamele în care apare Kobe, este un jucător pe care ori îl iubeşti, ori îl urăşti. Nu părea să existe nicio cale de mijloc.

A aflat asta Shaquille O’Neal, uriaşul alături de care Bryant a câştigat trei inele de campion consecutive între anii 2000 şi 2002. A aflat asta şi Phil Jackson după sezonul 2003-2004, un adevărat colaps al unei echipe sortită atunci să mai câştige un titlu.

Atât O’Neal, cât şi Jackson au părăsit echipa la finalul acelei campanii. Jackson şi-a luat o vacanţă prelungită, refuzând să antreneze alte echipe, în timp ce O’Neal s-a îndreptat către Miami, acolo unde avea să cucerească titlul NBA alături de Dwyane Wade în 2006.

Revenirea lui Master Zen

Kobe Bryant s-a trezit dintr-odată singur. Până şi conducătorul de joc Derek Fisher, cel alături de care intrase în ligă şi alături de care câştigase cele trei titluri de campion, a optat pentru încheierea contractului cu Lakers şi a semnat cu Warriors în vara anului 2004.

Au sosit o serie de jucători noi alături de care frustrarea lui Kobe a crescut exponenţial din cauza lipsei de rezultate. Dintre aceştia doar Lamar Odom avea să reziste până în prezent. Lakers rata play-off-ul în sezonul 2004-2005, doar pentru a cincea oară în istoria clubului. A fost fundul oceanului. Recordul slab, cu doar 34 de victorii din cele 82 de meciuri, i-a dus pe cei din Los Angeles într-o poziţie favorabilă la draft-ul NBA. Acolo, de pe poziţia a 10-a au selectat un puşti venit direct din liceu, pivotul Andrew Bynum.

În aceeaşi vară, convins de conducerea echipei, Phil Jackson, alias Master Zen, revenea la echipă şi începea urcuşul către linia de plutire. Sezonul 2005-2006 avea să fie marcat de performanţa uluitoare a lui Kobe Bryant, 81 de puncte într-un singur meci, cu Toronto Raptors. Era a doua realizare din istorie după probabil inegalabilul record al lui Wilt Chamberlain, de 100 de puncte într-un meci.

Pau Gasol, veriga care lipsea

Totuşi, Phil Jackson nu găsise calea de mijloc în relaţia sa cu Kobe Bryant. Era în continuare un jucător ofensiv de excepţie, care însă nu punea prea mare preţ pe ajutorul pe care i-l puteau oferi unii dintre coechipierii săi. Prefera să facă totul de unul singur. Phil Jackson era însă pregătit să-l „îmblânzească” pe cel poreclit Black Mamba, pentru „muşcătura” sa letală pe care o avea atunci când era la minge.

Au urmat două eliminări consecutive în pla-yoff, ambele, în mod ironic, după un exemplu despre ceea ce reprezintă jocul colectiv, oferit de Phoenix Suns.

Frustrarea lui Kobe creştea, alimentată şi de mass-media care întreţineau permanent duelul său de la distanţă cu Shaq, precum şi ideea că Bryant nu poate câştiga niciun titlu fără uriaşul pivot. Aflaţi în lot de mai multă vreme, Sasha Vujacici şi Luke Walton crescuseră ca valoare, dar nu puteau fi încă jucătorii determinanţi pentru a lua la ţintă titlul NBA.

Lamar Odom ceda de multe ori presiunii de a fi unul dintre titularii de bază şi jocul său era inconstant. Era nevoie de câteva elemente-cheie. Două dintre acestea au sosit în debutul sezonului 2007-2008: Derek Fisher, revenit după periplul său prin Golden State şi Utah, şi Trevor Ariza, care sosea tocmai de la echipa în faţa căreia Lakers avea să câştige titlul în 2009, Orlando.  Al treilea urma să sosească la mijlocul sezonului.

După accidentarea gravă a lui Andrew Bynum, titularul postului de pivot, Lakers au trimis trei jucători, drepturile pentru un al patrulea precum şi două alegeri în draft către Memphis Grizzlies. Toate acestea în schimbul celui care avea să schimbe radical jocul celor de la Lakers, Pau Gasol.

Drumul către titlul cu numărul 15

Lakers încheia sezonul 2007-2008 cu un record de 57 de victorii şi 27 de înfrângeri, iar Kobe Bryant devenea MVP-ul sezonului regulat. Era evident pentru toată lumea că Master Zen reuşise să canalizeze eforturile unui jucător, altădată „imposibil de antrenat”, în folosul echipei.

Echipa din Los Angeles nu a cedat decât trei meciuri în primele trei runde de play-off. Însă, în finală, marii rivali de la Celtics, pe care nu îi mai întâlniseră în această fază de 21 de ani, aveau să le taie aripile „îngerilor”.  Doborât de o apărare la sânge a celor de la Celtics, Kobe Bryant a îndurat umilinţa unei înfrângeri la 39 de puncte în ultimul meci din Boston.

Era deja prea mult. Încă din primul moment al reunirii lotului, în toamna lui 2008, un singur gând comun exista în vestiarul celor de la Lakers: titlul NBA. Lakers au defilat prin sezonul regulat cu 65 de victorii şi 17 înfrângeri, al doilea record din NBA după Cleveland Cavaliers.

Momentul crucial a venit în turul doi de play-off, acolo unde au avut nevoie de şapte meciuri pentru a trece de Houston Rockets. Momentele tensionate au unit şi mai mult echipa şi Lakers nu avea să mai cedeze decât trei meciuri până la titlul NBA, două cu Denver Nuggets şi unul, în finală, cu Orlando Magic.

De ce a câştigat Lakers?

Pentru că au avut totul de partea lor. Un regizor care ratase o singură dată Oscarul atunci când fusese nominalizat (Phil Jackson a pierdut doar o dată o finală NBA în care a fost prezent, în 2004). Un superstar care îşi dorea un Oscar numai al lui (Kobe Bryant nu cucerise niciodată titlul de MVP al finalei, acesta revenindu-i de fiecare dată lui Shaq).

O distribuţie solidă de actori în rolurile secundare, fie cu experienţă (Fisher, Odom, Gasol), fie cu entuziasmul tinereţii (Ariza, Bynum). Până şi apariţiile episodice s-au ridicat la nivelul întregii producţii (Vujacici, Walton, Brown sau Farmar). Master Zen a dirijat totul magistral.

Şi-a determinat superstarul să joace pentru echipă atunci când trebuie. L-a transformat pe Pau Gasol dintr-un jucător pe care mulţi îl considerau „moale” sub panou, într-o adevărată bestie. I-a dat toată încrederea lui Trevor Ariza, care a fost unul dintre factorii-cheie. O filozofie a succesului care a plecat însă de la reconcilierea cu Kobe Bryant. Şi care poate nu ar fi dus nicăieri dacă Derek Fisher nu ar fi marcat cele două aruncări de trei puncte decisive din meciul 4. 

Kobe Bryant

Data naşterii: 23.08.1978

Înălţime: 1,98 m
Greutate: 93 kg

Palmares:

4 titluri NBA
1 titlu de MVP al finalei
1 titlu de MVP al sezonului
3 titluri de MVP la All Star Game
11 prezenţe în All Star Game
1 titlu olimpic

Porecla „Black Mamba” şi-a atribuit-o singur, sugerând faptul că este letal în ofensivă, asemenea şarpelui cu acelaşi nume, considerat unul dintre cei mai periculoşi din lume.

Phil Jackson

Data naşterii: 23.09.1945
Înălţime: 2,03 m
Greutate: 100kg

Palmares:

10 titluri NBA ca antrenor (record al ligii)
2 titluri NBA ca jucător
1 titlu de antrenor al anului
4 prezenţe în All Star Game (ca antrenor)
Inclus în Hall of Fame

Porecla „Zen Master” i se trage de la metodele pe care le foloseşte în pregătirea meciurilor pentru a-şi motiva jucătorii, dar şi pentru a păstra armonia şi disciplina în interiorul lotului.

Los Angeles Lakers

Anul înfiinţării: 1946
Anul intrării în NBA: 1948
Nume de-a lungul timpului:
- Detroit Gems 1946-1947)
- Minneapolis Lakers (1947-1960) Los Angeles Lakers (1960-prezent)

Palmares:

15 titluri NBA  (5 ca Minneapolis)
1 titlu NBL (1948)
30 titluri de Conferinţă
15 jucători în Hall of Fame (printre care: Kareem Abdul-Jabbar, Elgin Baylor, Wilt Chamberlain, Magic Johnson, George Mikan, James Worthy sau Jerry West)