Şi totuşi, gimnastica mai poate fi salvată

Andrei Constantinescu redactor-şef Sport Vă propun un exerciţiu: staţi o clipă şi gândiţi-vă la ce sport România mai face legea în lume în acest moment... Răspunsul este, pe cât de

Andrei Constantinescu
redactor-şef Sport

Vă propun un exerciţiu: staţi o clipă şi gândiţi-vă la ce sport România mai face legea în lume în acest moment... Răspunsul este, pe cât de simplu, pe atât de dureros: la niciunul. Ar fi foarte uşor să stăm să căutam explicaţii sau să ne tânguim. Ni se spune că nu sunt condiţii, de parcă nu tot cei care se plâng sunt responsabili de crearea lor.

Ni se spune că nu mai vin copiii la sport, dar niciun antrenor nu mai merge în şcoli să facă o selecţie primară. Ni se spune că sportul de performanţă va suferi din cauza reducerii orelor de educaţie fizică din şcoli, deşi singurii care vor suferi în acest caz vor fi medicii şi asistentele medicale care eliberau pentru copii aberantele scutiri de la orele de educaţie fizică. Pentru că, este o realitate, numărul scutiţilor depăşea cu mult cifra celor care veneau şi se mişcau la cele două ore prevăzute în programă.

Acestea fiind condiţiile generale, nu mai este de mirare că sportul românesc a ajuns atât de jos. Ultima disciplină sportivă intrată ­într-un con de umbră este - aşa cum cum puteţi vedea şi din suplimentul de astăzi - gimnastica. Cea feminină, pentru că cea masculină a revenit la starea iniţială, de dinaintea anului 2000, adică înaintea apariţiei pe firmament a generaţiei de excepţie a lui Marius Urzică, Marian Drăgulescu, Dan Potra sau Ioan Suciu.

Măcinată de scandaluri, de orgolii ridicate la rang de principii şi de lipsa banilor, gimnastica feminină, trăieşte, în schimb, doar din gloria apusă a unor sportive de aur, care apăreau, parcă, pe bandă rulantă pe plaiurile mioritice. Începută cu Nadia Comăneci, continuată cu Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Lavinia Miloşovici, Gina Gogean, Andreea Răducan, Maria Olaru, Simona Amânar şi Cătălina Ponor, lista de aur a gimnasticii feminine riscă să se încheie la Sandra Izbaşa.

Nu din vina ei, ci din vina sistemului. Un sistem care doar se plânge că nu vin copiii la sală, dar care nu face nimic pentru a-i atrage acolo. Se ştie că gimnastica este unul dintre sporturile cele mai dure din peisajul sportului. Ce dovadă mai bună doriţi decât faptul că niciunul dintre marii campioni ai acestui sport nu şi-a îndrumat copiii să le calce pe urme?

Ce este de făcut, în aceste condiţii? Probabil că primul pas ar trebui făcut în mentalitatea noastră. Acum, când spui gimnastică, gândul îţi zboară automat la un regim de cazarmă, în care sportivele au două săptămâni libere pe an, în care dulciurile se văd doar în reclame, nici măcar în vitrine, din cauza lipsei permisiunii ieşirii în oraş. Pare exagerat, dar cam la asta se gândesc românii când aud de centrul de la Deva.

Singura soluţie o reprezintă o relaxare a sistemului. Fetele să se pregătească la cluburi, iar apoi, în preajma marilor competiţii - care nu sunt decât două pe an - să se pregătească centralizat o lună de zile. După care să revină la viaţa lor obişnuită. Astfel, toată lumea ar fi câştigată. Sportivele ar simţi că au o viaţă, antrenorii ar putea pune altfel problema când vor face selecţia, tehnicienii de la loturi ar avea de unde să aleagă la trialuri. Iar noi, românii, am avea din nou un motiv de mândrie.