Adevarul.ro

O cursă grea şi lungă, într-un oraş turistic, pe care am terminat-o într-un picior după 3 ore şi 49 de minute. Cea de-a şasea cursă de maraton la care am participat n-a fost una deloc uşoară.

Praga e un fel de Sighişoara uriaşă. Când ajungi acolo pare că faci o călătorie în timp. E uimitor că de fiecare dată descopăr cât de greu e să parcurgi până la capăt cei 42,195 de kilometri.

În perioada de antrenament am alergat un maximum de 39 de kilometri. Mă aşteptam să fie mai uşor, să am mai multă experienţă şi să reuşesc să termin o cursă în 3:30. Dar n-a fost aşa.

Nu contenesc să mă minunez cât de complicat e un maraton. M-am antrenat vreme de şase luni, de şase ori pe săptămână. Am alergat toată iarna şi au fost momente în care credeam că zăpada şi gheaţa nu se vor mai topi niciodată şi voi fi obligat să alunec la infinit. Dar am trecut şi peste iarnă. Toţi timpii intermediari îmi ieşeau bine. Păream antrenat şi pregătit să alerg maratonul în trei ore şi jumătate.

Câteva amănunte

Valeriu Tomescu, antrenorul şi fostul soţ al Constantinei Diţă, campioana olimpică la maraton, spunea într-un interviu că reuşita unei curse ţine de administrarea amănuntelor. Şi avea mare dreptate. Unul dintre amănuntele pe care nu reuşesc deloc să le administrez e cum să nu-mi irosesc energia înainte de linia de sosire. Un alergător de maraton are nevoie de dublul volumului de oxigen de care dispune într-o cursă de maraton.

Acesta e motivul principal pentru care o persoană care nu se antrenează nu poate încheia maratonul. Antrenamentul învaţă celulele să folosească eficient ceea ce li se oferă în regim de efort. Cea mai mare dificultate întâmpinată e aceea de a alerga a doua jumătate a cursei la nivelul primei jumătăţi. N-am reuşit niciodată până acum. În toate cursele, după kilometrul 32 am început să încetinesc. De la acea limită încolo mi se întâmplă tot felul de lucruri. La Praga mi-a cedat piciorul.

În primii 32 am alergat cu o medie de 5 minute şi 10 secunde pe kilometru. După aceea s-a declanşat coşmarul. O mare parte din traseul maratonului din Praga se desfăşoară pe piatră cubică. E foarte multă piatră cubică în Praga, probabil pentru a conserva aerul medieval al oraşului. Asta măreşte destul de mult dificultatea traseului.

Alături de mine a alergat şi Sorin Dănăilă, prietenul meu şi partener de antrenament. E un tip deosebit şi un alergător excelent. S-a ţinut mult mai bine şi a terminat cursa în 3:40, iar eu, în 3:49. Durerea a coborât treptat în genunchiul stâng.

La început a fost un junghi. Nu l-am băgat în seamă. Apoi, de câte ori piciorul lovea caldarâmul, durerea ţâşnea şi mi se oprea în creştet. Încet, încet, kilometrii au început să se lungească, timpul se dilata ca o ceară topită şi aveam senzaţia că înaintez printr-un mâl vâscos.

Oceanul epuizării

Alergătorii treceau pe lângă mine în pas vioi, dar nu mai aveam puterea să mă ţin după ei. Cursa se transformase într-o luptă pentru a supravieţui până la final. Nu mai auzeam nimic în jur, nu-mi era sete, nu-mi era foame, creierul mi se spărsese în mii de cioburi, iar gândurile se dezintegrau ca şi cum s-ar fi lovit de un zid. Treceam prin oceanul negru al epuizării, ocean pe care-l mai traversasem de câteva ori. Mi-am dat seama că nu voi scoate timpul pe care mi-l propusesem şi luptam doar să trec linia de sosire.

Am plâns când am reuşit acest lucru. O furie amestecată cu disperare şi recunoştinţă m-au cuprins. Nu-mi simţeam piciorul, nu-mi simţeam lacrimile, auzeam doar strigătele celor din jur. Mă rugam să nu mă prăbuşesc. Priveam în jur să găsesc o faţă cunoscută. Eram înconjurat de oameni. Nu eram singur.

"Nu-mi simţeam piciorul, nu-mi simţeam lacrimile, auzeam doar strigătele celor din jur."

În luptă cu leucemia

Dedic această cursă lui Niculae Ionescu, art-director la revista „Readers Digest" care luptă în aceste zile cu o boală groaznică, leucemia. Cursa lui e mult mai importantă şi sunt mândru că am putut să-l sprijin în felul meu. Dacă vreţi să-l sprijiniţi şi voi, intraţi pe www.niculae-ionescu.blogspot.com.