Sportul românesc, etern bolnav de suficienţă

Atunci când cineva ne stabileşte un obiectiv, nu facem nimic, dar absolut nimic să-l depăşim.

Scăpate ca prin minune de o înfrângere-record în prima manşă a finalei Ligii Campionilor, fetele de la Oltchim au reprezentat, sâmbătă seara, la Viborg, cel mai bine imaginea de ansamblu a sportului românesc. De fapt, nu doar a sportului, ci a întregii naţii. Atunci când cineva ne stabileşte un obiectiv, nu facem nimic, dar absolut nimic să-l depăşim. Ne îndeplinim misiunea şi atât.

Chiar dacă putem face mult mai mult, chiar dacă ne putem stabili şi ridica noi înşine standardul performanţei. De ce este „cazul Oltchim" unul reprezentativ pentru români? Este foarte simplu: la începutul sezonului, conducătorii vâlcencelor au anunţat că obiectivul echipei este calificarea în finala Ligii Campionilor. Au anunţat şi prima pe care fiecare jucătoare urma să o primească pentru ajungerea în ultimul act. Au pregătit şi un tort, prin care au marcat îndeplinirea obiectivului, imaginile bucuriei de după semifinala cu Györ făcând înconjurul Europei.

Evident că dacă toată lumea era mulţumită, şi în subconştientul jucătoarelor s-a instalat o stare de automulţumire. E normal să fie aşa, pentru că şi ele, deşi sunt adevărate eroine ale handbalului, sunt tot oameni. Deci, rezultatul de la Viborg (28-21 pentru daneze) nu este deloc întâmplător. În mod normal, în sport, obiectivul final trebuie să fie câştigarea competiţiei. Iar obiectivele intermediare, obţinerea victoriei în fiecare meci în parte sau a calificării dintr-o fază în alta. Din păcate, în România, şi nu doar în sport, intermediarul se transformă în final.

Fie din dorinţa de a mai bifa o împlinire, fie din teama de a nu pierde sponsorii. Cărora, la momentul bilanţului, când vor decide dacă vor continua sau nu cu echipa respectivă, li se va spune: „noi ne-am îndeplinit obiectivul, deci nu aveţi niciun motiv de supărare". Chiar dacă acesta este sub posibilităţile reale ale clubului.

Oltchim este, însă, doar ultimul exemplu dintr-un lung şir de înecări la mal. Povestea începe mult mai demult. Ne vin aproape automat în cap păţaniile naţionalei de fotbal. La Campionatele Mondiale din 1990 şi 1998 şi la Europenele din 2000, de fiecare dată, obiectivul a fost acelaşi: depăşirea fazei grupelor. L-am îndeplinit şi cu asta basta, am venit acasă cu vânt din pupa, cum se spune, după următorul meci eliminatoriu. Apoi, să ne gândim la naţionala de handbal feminin a României. În 2000, ţara noastră a organizat Europenele.

Obiectivul stabilit atunci a fost să trecem de grupe şi să ajungem în semifinale. L-am realizat, şi pe ce loc credeţi că am ieşit? Evident, pe 4, pierzând şi finala mică! Nu ştiu dacă aceasta este o problemă de mentalitate a conducătorilor sau o problemă de mentalitate a jucătoarelor, dar, cu siguranţă, este o problemă a întregului sport românesc. Iar concluzia este una singură: suntem bolnavi. Suntem bolnavi de suficienţă.