Nobleţea scrimei

La Paris sunt în plină desfăşurare Campionatele  Mondiale de Scrimă.

Care copil nu s-a bucurat în obscuritatea sălii de cinamatograf văzându-i  pe eroii filmelor de „capă şi spadă" anihilându-şi adversarii, ce adolescent n-a vrut să fie viteazul D'Artagnan din volumul „Cei trei muşchetari" al lui Alexandre Dumas sau necruţătorul Baron  din „Angelica, marchiza îngerilor? Cine n-a visat măcar o dată să-i semene lui Jean Marais, lui Robert Hossein ori lui Erol Flynn?

Faima acestor personaje de legendă şi a actorilor care le-au încarnat, a hrănit şi va hrăni copilăria şi adolescenţa multor generaţii, farmecul lor mocnind în măiestria cu care mânuiau  sabia, sancţionându-i pe nelegiuiţii adepţi ai minciunii, ai terorii şi ai injustiţiei.

Moştenire a unei tradiţii seculare, scrima instruieşte tot ce are omul mai nobil şi mai onorabil - nobleţea şi onoarea fiind cele două virtuţi ale sabrerului.  Metamorfozată în sport  individual de luptă, unde o „tuşe" simbolizează atingerea adversarului, scrima modernă numără printre aşii ei un remarcabil evantai de „trăgători" români începând cu campionul olimpic Ionel Drâmbă. Acum, echipa masculină  de sabie se află în capitala Franţei în postura de campioană mondială.

Antrenată de fostul campion olimpic Mihai Covaliu şi  susţinută pe undele radio de colegul nostru Octavian Vintilă, echipa României speră să îşi apare titlul.

Nu e necesar să înghţim săbiile fachirilor din arena circului ca să realizăm dimensiunile sportive ale sabrerilor noştri. Nici Haceaturian n-ar reuşi, cu oricâtă înverşunare şi-ar fi „încrucişat" lamele din „Dansul săbiilor".