Lecţia de înfrângere, cea mai mare victorie

Terenul de sport reprezintă singurul loc în care te poţi confrunta cu propriile limite. Când loveşti greşit cu racheta de tenis şi mingea se duce în bălării, n-ai pe cine da vina. În

Terenul de sport reprezintă singurul loc în care te poţi confrunta cu propriile limite. Când loveşti greşit cu racheta de tenis şi mingea se duce în bălării, n-ai pe cine da vina.

În viaţă sunt puţine momente în care te afli faţă în faţă cu propriile limite. Trăim în comunităţi, în familii şi e uşor să scăpăm de responsabilităţi, să ne ascundem. E mult mai uşor să-i învinovăţim pe ceilalţi pentru nereuşitele şi ratările noastre.

Terenul de sport e singurul loc în care te poţi confrunta cu propriile limite. Când loveşti greşit cu racheta de tenis şi mingea se duce în bălării, n-ai pe cine da vina. Eşti tu, faţă în faţă cu imperfecţiunile tale. Când te opreşti, obosit după ce ai alergat cinci kilometri, deşi visai să faci douăzeci, eşti singur în oboseala ta, trist şi pierdut.

Mai mult, în sporturile de echipă, o eroare de-a ta distruge un efort comun, iar acolo, în mijlocul vâltorii, înveţi ceva despre responsabilitate. Felul cum te antrenezi, cum acţionezi şi cum reacţionezi are legătură cu ceilalţi.

În prea puţine seri reuşesc să mă joc o jumătate de oră cu fiica mea de trei ani şi jumătate. Atunci alergăm prin casă, ne ascundem, facem exerciţii. Se bucură foarte mult. Într-o seară, făceam curse de alergare din sufragerie în dormitor. Era fericită că reuşea să fugă mai repede decât mine. La un moment dat, am decis să câştig într-una dintre curse ca să o învăţ ceva despre înfrângere.

S-a supărat foarte tare. Nu s-a arătat receptivă atunci când i-am spus că mai important decât victoria e faptul că trebuie să ştim să pierdem. Chiar s-a enervat pe mine şi nu a vrut să ne mai jucăm. Din acea seară şi-a schimbat un pic comportamentul faţă de mine.

Într-una din zile vine şi-mi spune: "Tati, am inventat un joc. Eu dau cu pumnul în palma ta şi tu trebuie să-l prinzi". A dat o dată şi m-am făcut că nu reuşesc să-i prind pumnul. S-a bucurat foarte tare. Apoi, a doua oară, l-am prins. S-a supărat şi mi-a spus: "Nu mă mai joc niciodată cu tine pentru că nu vreau să pierd!"
În primul moment am fost dezamăgit.

Mi-am spus că iar am dat-o în bară ca părinte cu încercarea mea tâmpită de a-i explica unui copil de trei ani principiul sacru al confruntării - acceptarea înfrângerii. Dar după câteva zile, tot gândindu-mă la atitudinea ei, am realizat că, de fapt, fiica mea învăţase prima lecţie.

Învăţase să facă diferenţa dintre victorie şi înfrângere. Înţelesese că se întâmplă să câştigi uneori şi să pierzi alteori. Deşi mă alesesem cu furia ei şi cu senzaţia că sunt un tată de toată jena, rămăsese cu ceva.

Această întâmplare m-a convins şi mai mult de faptul că sportul reprezintă salvarea noastră. Nu mă refer aici la beneficiile de sănătate, deşi sunt inimaginabile, mă refer la rolul nostru de indivizi ce trebuie să trăiască şi să supravieţuiască într-o societate din ce în ce mai complicată.

Realizez că singurul loc unde fiica mea poate să înveţe cu adevărat despre victorie şi înfrângere e pe terenul de sport. Mă gândesc cu groază la faptul că şcoala românească a alungat această disciplină.

Într-o lume fără spaţii de joacă, o lume în care copiii nu mai pot sta în faţa blocului, într-o lume cu din ce în ce mai puţine terenuri de sport, mă gândesc la faptul că şcoala reprezintă singura salvare a sportului cu tot ce înseamnă asta pentru educaţie.

Cred că toţi cei care înţelegem aceste lucruri suntem cumva responsabili de cum vor evolua generaţiile viitoare. De aceea trebuie să milităm prin toate mijloacele pentru a lega gloria sportivă de anii de şcoală.