Laura Badea: „Am avut succes şi mergând la discotecă“

Vicepreşedintele Federaţiei Române de Scrimă spune că pentru a face performanţă n-a fost nevoită să renunţe la o viaţă normală, dar s-a pregătit exemplar în fiecare zi. Actualul director din COSR mărturiseşte că sportul a învăţat-o să-i respecte pe oamenii din jurul ei, de la femeia de serviciu până la preşedintele unei federaţii. Şi nu consideră că, pentru a atinge marea performanţă, a fost nevoită să renunţe

„Am avut o viaţă destul de normală. Am mers la antrenamente, dar şi la şcoală". Fosta floretistă crede că antrenoarea daneză Anja Andersen a fost adusă la Oltchim într-un moment nepotrivit, însă nu a fost mirată de metodele folosite de aceasta. Consacrată la Steaua, angajată acum la COSR, bucureşteanca e de părere că performerii noştri ar trebui să simtă mai mult bucuria şi febra competiţiei, a startului.

„Adevărul": Cum se simte o campioană în noua postură, de angajat al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român?

Laura Badea: Mă simt bine. La început, venind de pe planşa de scrimă, mi-a fost greu să stau la un birou. Până m-am acomodat, până am învăţat tot ce ţine de educaţia olimpică în mediul şcolar şi universitar. Încercăm să-i facem pe copii să cunoască adevaratele valori ale olimpismului, să asimileze cunoştinte despre cercurile olimpice, steagul olimpic şi însemnătatea Olimpiadei care, de fapt, este perioada scursă între două ediţii ale Jocurilor Olimpice.

Cum vi se pare sportul de astăzi comparativ cu cel din vremea în care aţi început să faceţi performanţă?

Atunci când am început să fac sport, în 1982-83, copiii aveau două tabere gratuite, una de vară, cealaltă de iarnă. Plecai la mare, la munte sau în străinătate, iar cluburile sportive şcolare aveau mai mulţi bani. Veneau foarte mulţi copii la sport. Nu existau multe atracţii pentru ei. Nu aveam computer, cursuri de karate sau dans sportiv. Nici program la televizor. Îţi petreceai timpul liber într-o sală de sport sau pe stadion. Făceai unele sporturi care erau mai mult mediatizate decât sunt acum. Erau mari sportivi, legende adevărate, care mergeau în şcoli, să facă selecţie, să te îndemne să practici sportul de performanţă.

Cum aţi ajuns în sala de scrimă?

Am fost selecţionată, la şcoală, de doamna Rodica Popescu. Pe atunci era antrenoare la Clubul Sportiv Şcolar numărul 1 din Bucureşti. Lucra împreună cu doamna Maria Vicol, cea care pe urmă mi-a îndreptat paşii spre marea performanţă, şi doamna Ana Pascu, actualul preşedinte al Federaţiei Române de Scrimă. Am mers la început din joacă. Citeam pe atunci cărţile lui Alexandre Dumas, „Cei trei muschetari"... Visam să ajungem d'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis. Fiecare copil îşi iubea eroul său. Făceam multe ştafete, multe jocuri de mişcare. După un timp, am început să lucrăm cu floreta. Mi s-a părut interesant că aveam un adversar. Trebuia să gândesc, să găsesc procedeul prin care să-l înving. Asta m-a atras cel mai mult la scrimă. Era ca un joc de şah.

Scrima e un sport al onoarei care, astăzi, a cam dispărut de la noi.

Nu ştiu dacă onoarea a dispărut... Şi dacă da, cred că noi suntem de vină pentru asta. Ar trebui să luptăm mai mult, pentru fair-play. Scrima mi-a plăcut şi dacă ar fi să o iau de la capăt, tot floretă aş face cu toate că înainte de scrimă am mai făcut handbal şi atletism. Îmi plăcea mult şi gimnastica. Cred că pe atunci toate fetele făceau mişcări pe lângă bloc sau pe bara unde se băteau covoarele (râde), încercand să facă exerciţiile Nadiei la paralele.

Aţi câştigat cam tot ce se putea în scrimă. Aveţi titlurile olimpic, mondial şi european.

M-a iubit cineva, acolo sus. Am şi muncit pentru a obţine acele titluri, am avut şi părinţi deosebiţi, care m-au susţinut în permanenţă atât în activitatea sportivă, cât şi în cea şcolară. Am câştigat toate titlurile, mai puţin cel de campioană mondială universitară. Am fost doar pe locul 3. Atunci, mi-a părut rău. Acum, nu am niciun regret. Am beneficiat de atâtea alte lucruri frumoase încât mi se pare ceva minor. Am fost o răsfăţată a sorţii.

Care a fost momentul cel mai plăcut? Prima medalie de aur?

Mulţi s-ar aştepta să spun că la Atlanta, când am câştigat titlul olimpic. Şi acela a fost un moment frumos, însă cea mai dragă medalie este aceea de la Barcelona, de bronz cu echipa. Era prima mea participare la Jocurile Olimpice, acolo unde orice sportiv visează să ajungă. Acea ediţie a fost una specială. Îmi doream să iau medalie. Aşa că am participat doar cu echipa şi am avut o contribuţie foarte mare în câştigarea meciului cu China, care ne-a dus în semifinale. Am pierdut cu Germania, dar am reuşit apoi să învingem Rusia. În acest ultim meci, n-am evoluat grozav, însă mi-am susţinut coechipierele, făcând tot ce se putea pentru a lua acea medalie. Poate şi pentru că tatăl meu, care era acasă, bolnav, îşi dorea foarte mult ca eu să vin cu medalie de la Barcelona.

Şi momentul cel mai trist?

Şi la Barcelona, şi la Atlanta au fost momente vesele şi altele mai triste. De câte ori am câştigat ceva, am şi pierdut. Există un echilibru în lumea asta. Primeşti, dar trebuie să şi dai. Numai că mi s-a părut că ceea ce am dat eu a fost mult prea mult. La Barcelona, de pildă, aş fi vrut să trag şi la individual, însă n-am reuşit deşi punctele acumulate mi-ar fi permis asta. S-a considerat atunci că nu aveam experienţa necesară.

Aţi renunţat la multe pentru a face sport de performanţă?

Nu pot spune că au fost renunţări. În sport e ca şi la serviciu. Când te apuci să faci o treabă foarte bine nu înseamnă că renunţi, ci că îţi concentrezi toată forţa, toată atenţia, pe acel lucru. Eu am avut o viaţă destul de normală. Am mers la antrenamente, dar şi la şcoală. Aş fi ipocrită să spun, de exemplu, că nu am fost niciodată la discotecă. Îmi plăcea să dansez, iar dansul este un mijloc prin care te relaxezi, prin care încerci să te încarci pozitiv. Am citit şi am vizitat lumea întreaga datorita sportului. Nu au fost renunţări. Din contră! Datorită sportului sunt ceea ce sunt. Datorită lui am învăţat să respect un program, adversarii, partenerii de antrenament, antrenorii şi toţi oamenii din jur. De la femeia de serviciu până la preşedintele unei federaţii. M-a învăţat să fiu sociabilă, să mă depăşesc, însă nu neapărat folosindu-mă de slăbiciunea adversarului, ci încercând să câştig prin acţiunile pe care mi le-am propus. Am rămas cu foarte multe lucruri bune de pe urma sportului.

Aţi comparat scrima cu şahul. De ce?

Este un sport de strategie. Trebuie să ai o tactică, să o aplici, mai ales în momentele cheie. Adversarii sunt foarte bine pregătiţi. Şi acum, şi în vremea mea erau 16 sportivi la fel de buni, de motivaţi. În scrimă, primează psihicul. Va câştiga acela care are nervii cei mai tari.

Credeţi că aţi avut şi fondul genetic pentru scrimă?

Nu ştiu dacă a fost aşa. Toţi ne naştem cu calităţi motrice. La unii sunt mai bine dezvoltate. Ele trebuie educate apoi. Eu, de pildă, la început nu aveam mobilitate. Am fost nevoită să muncesc în plus. Stăteam după antrenament şi făceam exerciţii pentru a mă putea deplasa şi fanda mai uşor pe planşă. Am avut multă ambiţie. Şi antrenorii mei au fost foarte buni. Le voi fi recunoscătoare toată viaţa. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi. Am avut colege foarte bune, de la care am învăţat. Am apucat să trag alături de reprezentantele generaţiei de dinaintea mea, să văd care le sunt tabieturile, ce făceau ele la antrenament. Am încercat să mă depăşesc. Nu am reuşit întotdeauna. Am şi câştigat, însă au fost şi eşecuri. Toată viaţa mea sportivă a fost o luptă cu mine însămi.

Norocul joacă un rol în scrimă?

Cred că în orice sport există şi noroc. Şi divinitatea are un rol important în câştigarea unei competiţii. Eu cred în Dumnezeu. Cred, de asemenea, că majoritatea sportivilor care au trecut prin anumite momente mai puţin vesele îşi dau seama că singuri nu reuşeau să treacă peste ele. Trebuie să crezi în ceva.

„N-am fost educaţi ca să ne bucurăm"

Vorbeaţi de tabieturile din scrimă. Ce face un sportiv înainte de concurs?

Fiecare are tabieturile sale. Aveam foarte mari emoţii care se transformau, ca să zic aşa, în dureri de cap. Totul ţinea până dădeam prima tuşă. Îmi trecea şi durerea de cap, şi de stomac. Înainte de concurs mâncam, însă nu şi în timpul lui. Poate pâine prăjită sau o banana, dar foarte puţin. Beam multe lichide. Aveam o cruciuliţă pe care o purtam la mine. Mă rugam şi-mi doream nu să câştig, ci să fiu eu.

Scrimerii români au în continuare rezultate deosebite. Se poate vorbi, aşadar, despre şcoala românească în acest sport?

Da, aşa este. Păcat că nu ne bazăm decât pe două arme. Înainte erau floreta feminin, sabia şi spada, dar şi floreta băieţi. Rezultatele nu erau aceleaşi, însă erau. Acum avem performanţe la spadă fete şi la sabie băieţi. Au dispărut cele de la floretă feminin, ceea ce pe mine mă intristează. Pentru băieţi e foarte greu să revină in elita pentru ca exista o mare concurenta la nivel mondial - am avut un reprezentant la Beijing şi sperăm să fie şi la Londra. Nu se pune problema să nu participăm la spadă fete şi sabie masculin. Sunt echipe omogene, aşa cum era şi cea de floretă din vremea mea.

Mai vin copiii în sala de scrimă?

Încă vin, pentru că este un sport plăcut. Păcat că nu prea se înţelege la televizor. Federaţia Internaţională încearcă prin schimbările operate să facă scrima mai accesibilă publicului: prin wireles nu se mai leagă acel fir de rola de sportiv, becurile se aprind pe mască. Ceea ce e mult mai uşor de înţeles pentru spectatori. La spadă se înţelege foarte bine. La sabie, nu prea, fiindcă este o armă convenţională, cum este şi floreta. Iar dacă se aprind cele două becuri trebuie judecată faza de arme. Oricum, e un pas înainte. Scrima nu a fost mediatizată, pentru că nici sponsorii nu prea s-au înghesuit să vină în ajutorul ei. Poate pe viitor va fi altfel. Mai ales că sportivilor li se va permite să poarte mai multe branduri pe mânecă sau pe picior. Urmează să se stabilească asta.

Acel fir care se lega de echipament era incomod?

Nu, însă forul internaţional vrea să facă din scrimă un sport mai spectaculos. Pe mine nu m-a deranjat niciodată. Te obişnuiai cu el. Când am început eu nu erau aparatele şi echipamentul electronic de acum.  Aveam unul singur şi lucram la aparat o dată la două săptămâni.
În scrimă s-au mai produs şi accidente, din păcate şi mortale.

Nu v-a fost niciodată frică?

Da, s-a întâmplat cu un rus, Smirnov. Nu mi-a fost frică. Ba chiar atunci când eram mică, în inconştienţa mea, puteam să fac antrenament şi fără apărători. Puneam doar un burete şi spuneam că totul e perfect. Nu realizam atunci. Nici acum nu îmi este teamă că s-ar putea întâmpla ceva, mai ales că echipamentul a evoluat. S-a trecut la keflar. Lamele sunt din marangin. Se mai rup ele, destul de ciudat, însă sunt rare aceste cazuri.

De ce nu vedem, deseori, la sportivii noştri acea bucurie pe care o întâlnim la italieni, de pildă?

Cred că pentru faptul că nu am fost educaţi aşa. Poate că din cauza sistemului care a existat şi încă există. Sunt antrenori mai vârstnici care pledează pentru vechile metode. Sportivul să fie liniştit, modest, să nu exagereze cu bucuria. De ce să te exteriorizezi când poţi să te simţi bine în interiorul tău. Cred că ar trebui să învăţăm să ne bucurăm. Şi fetele de la spadă, la Mondialele de la Paris, de anul trecut, la început au fost mai reţinute. Apoi însă, ele s-au deschis. Băieţii s-au bucurat, însă nu la fel de mult ca fetele. Au luat medalie de bronz, e adevărat, însă deseori e mult mai greu să o câştigi, fata de cea de argint, care e asigurată prin prezenţa în finală.

Ce părere aveţi despre metodele pe care a încercat Anja Andersen să le aducă la Oltchim?

Cred că n-am avut timp să o lăsăm. Nu-i iau apărarea. Nu o cunosc personal, doar ce am citit despre ea. De multe ori, noi aşteptăm ca rezultatele să apară imediat. Facem o pregătire şi vrem ca sportivul în cauză să iasă campion mondial. Poate că nu era momentul prielnic, înaintea unor meciuri care contau pentru calificare, să o aducem pe Anja. Ea ar fi trebuit să vină mai devreme, să facă o pregătire de iarnă, înaintea celei pentru meciuri. Ea are o metodă de antrenament. Mie nu mi s-a părut ciudată. Faptul că le lega la ochi pe jucătoare şi le cerea să mănânce aşa, iată o chestie despre care am mai citit. Cred că ţine de artele marţiale. A-ţi simţi adversarul sau colegele aproape. Când eşti obosit, nici vederea nu îţi este mai ageră. Cred că metoda ei, dacă a dat roade în altă parte, ar fi reuşit şi aici.

Sunt românii disperaţi să obţină imediat ceva? Se pot obţine rezultate în sport, fără să parcurgă anumite etape?

Se pare că aceasta este tendinţa. Oamenii văd la televizor că o persoană a ajuns într-o funcţie sau a câştigat mulţi bani, într-un timp scurt, şi îşi doresc acelaşi lucru. În sport, nu se poate întâmpla asta. Sau se întâmplă foarte rar. Poate cu noroc. Sportivul se pregăteşte de mic şi nu e sigur că va ajunge să concureze la Jocurile Olimpice. Există o perioadă de eșecuri, apoi apar și victoriile. După ce ai atins un nivel, stagnezi. Ești echilibrat. Poți spune că la următoarele concursuri vei fi între primii patru sau nu. Și, bineînțeles, apoi trebuie să știi când să ieși din scenă. Ca să nu ajungi să ieși din primii 64 sau 128, la scrimă mă refer.

Este greu momentul retragerii?

Nu, nu este greu. Trebuie să știi când să spui stop. Trebuie să-ți dai seama dacă mai poți sau dacă sunt alte lucruri mai importante pe care vrei să le faci.

Ați mai intrat pe planșă din momentul retragerii?

Da, după ce am născut-o pe Maria m-am reapucat de scrimă și am avut ca țintă să ajung din nou la Jocurile Olimpice. Și am participat la Atena, în 2004. Am terminat în primele șase. Am mai intrat o singură dată, la doi ani după ce m-am lăsat definitiv. Am tras de plăcere. Mai mult, nu. A fost o perioadă frumoasă, însă s-a terminat. Și chiar nu aș avea cum. Timpul mi-l petrec la servici și cu fetița mea, care este mult mai importantă.

Sunt românii disperaţi să obţină imediat ceva?

Se pare că aceasta este tendinţa. Oamenii văd la televizor că o persoană a ajuns într‑o funcţie sau a câştigat mulţi bani, într-un timp scurt, şi îşi doresc acelaşi lucru. În sport, nu se poate întâmpla asta. Sau se întâmplă foarte rar. Cu noroc. Sportivul se pregăteşte de mic şi nu e sigur că va ajunge să concureze la Jocurile Olimpice. Există o perioadă de eşecuri, apoi apar şi victoriile. După ce ai atins un nivel, stagnezi. Eşti echilibrat.

Unii prevăd un dezastru pentru Jocurile Olimpice de anul viitor...

Nu va fi! Eu am încredere în sportivii noştri. Şi în conducători. Dar de sportivi depinde totul. Sunt destul de bine motivaţi, şi financiar, dar şi din punct de vedere al condiţiilor de pregătire. N-au motive să se plângă.

„Tata a simţit că voi ajunge mare"

Laura, la finalul unui concurs epuizant  Foto: arhiva „Adevărul“

Care ar fi calitatea dumneavoastră numărul unu?

Sunt ambiţioasă, dar sunt şi încăpăţânată. De multe ori, poate cu cine nu trebuie. Şi îmi dau seama, însă nu vreau să recunosc pe moment. Am învăţat însă să o fac. Când eram mica nu-mi plăcea să recunosc... Prin ceea ce făceam, aprobam, însă nu o spuneam.

Şi defectul?

Păi cred că ăsta este. Că sunt încăpăţânată. Şi poate că îmi doresc mai mult, iar uneori muncesc mai mult decât trebuie. Cum munceam şi înainte. Cred însă că mi-a prins bine.

Ce apreciaţi la ceilalţi oameni?

Cinstea, în primul rând. Apreciez foarte mult prietenia adevărată. Adică nu suntem prieteni doar pentru o lună, două. Şi îi mai apreciez pe oamenii care încearcă să se judece pe ei înainte de a-i judeca pe ceilalţi.

Se spune că prietenii adevăraţi sunt cei din copilărie.

Am prieteni şi din copilărie, însă pe cei adevăraţi îi poţi număra pe degetele unei mâini. Am prieteni şi din şcoala generală, dar şi din scrimă. Generaţia Reka Szabo-Lazăr, Claudia Grigorescu şi Roxana Dumitrescu. Ne vedem o dată pe lună şi mâncăm împreună.

Aveţi duşmani?

(Ufff!) Se spune că nu există om care să nu aibă duşmani. Și că atunci când ai duşmani, înseamnă că eşti puternic. Nu ştiu... Înclin să cred că nu am dușmani, că mai sunt doar mici răutăţi inerente. Viaţa este aşa cum este.

Lumea s-a schimbat foarte mult în ultimele decenii. De ce s-a schimbat atât de mult ierarhia de valori, la noi? Cum rezistă Laura Badea în lumea de astăzi?

Încerc să mă adaptez. E destul de greu. Nu mai sunt promovate valorile, să le zic tradiţionale. N-aş spune că se promoveaza non-valorile, ci selectia se face după alte criterii. Eu încerc să iau de la oameni ceea ce au mai bun. Fiecare are ceva de valoare. Eu am încercat, de fiecare dată când am avut ocazia şi dacă persoanele în cauză mi-au permis, să dau sfaturi, să le arăt că au ceva bun. Tot de noi depinde pe cine promovăm. De noi, de mass-media, de public. Ce vrem să vedem. Ce vrem să citim. Dacă vrem scandal, avem scandal.

Ierarhiile din sport sunt mai aproape de cele reale?

Sunt mai bine stabilite. Sportivii, în general, ştiu ce-şi doresc. Şi fac totul pentru a reuşi. Nu sunt toţi modeşti, e adevărat, însă unii, prin faptul că se bucură, se exteriorizează, lasă impresia că sunt încrezuţi. Dar nu este asa.

Cât de mult a contat familia în carieră?

Foarte mult! M-am născut într-o familie de nivel mediu. Părinții mei n-au făcut sport, dar m-au sprijinit enorm. Fratele meu a făcut fotbal, la Dinamo Victoria. Îmi aduc aminte când am fost selecționată la Steaua a venit  un reprezentant al clubului ca să ia informații despre familie, cum era atunci. Și tata le-a spus că voi fi mai bună decât Reka Szabo, care, pentru mine, a fost un idol. Mi s-a părut a fi cea mai tehnică trăgătoare din lume. Și a rămas și astăzi. Familia are un rol important pentru un sportiv. În primul rând, când e copil trebuie să-l îndemne să facă sport, să se miște, să alerge, să înoate. Alături de mine a fost și soțul meu, înainte și după ce am născut. Amândoi încercăm să ne educăm fetița la fel cum au făcut-o și părinții noștri.

Soțul, fiind tot sportiv de performanță, v-a înțeles mai ușor?

Da, însă nu e obligatoriu ca soții să fie amândoi sportivi. Important este ca ei să se înțeleagă. O căsnicie se bazează pe respect, încredere și, bineînțeles, dragoste.
 
Ce înseamnă pentru dumneavoastră olimpismul?

La facultate, am făcut istoria educației fizice și sportului. Am primit și niște noțiuni de olimpism. Nu știam atunci că voi lucra la acest departament din cadrul Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Am avut noroc cu oamenii buni din jurul meu, domnul Arthur Hofman, care este directorul Academiei Olimpice Române, cel care m-a ajutat foarte mult, m-a susținut. La fel, presedintele Comitetului Olimpic si Sportiv Roman - domnul Octavian Morariu și Ioan Dobrescu - secretarul general. Au avut încredere în mine. Și eu imi doresc să fac această meserie la fel de bine cum am reușit pe planșă. Olimpismul este o filosofie a vieții, care înalță și combină într-un ansamblu echilibrat calitățile corpului, voința și spiritul. El se vrea creatorul unui stil de viață bazat pe bucuria aflată în efort, pe valoarea educativă a bunului exemplu și respectul principiilor fundamentale universale.

Aţi avut ocazia să călătoriţi mult. Ce v-a impresionat cel mai mult în locurile pe care le-aţi văzut?

Am încercat să iau fiecare cultură aşa cum este ea. Să le  înţeleg a fost destul de greu, pentru că noi trăim într-un alt mediu, altă cultură. Am avut norocul că în primii ani de sport nu mergeam cu avionul în străinătate, ci cu microbuzul sau cu trenul. Nu erau condiţiile de astăzi deşi se făcea performanţă. Şi, pe drum, încercam să vedem cât mai mult din locurile pe unde treceam. Cum concursurile se ţineau anual cam în aceleaşi oraşe aveam posibilitatea să vedem ce s-a schimbat, ce a apărut nou. Am avut timp să şi vizităm, ceea ce astăzi nu cred că mai este posibil pentru că sportivii merg cu avionul, ajung cu o zi înainte de concurs şi trebuie să se odihnească, iar după competiţie se pleacă imediat.

Cum vă petreceţi timpul liber?

Cu fetiţa mea, în primul rând. Mergem la teatru, la Muzeul de Artă, la film, în parc, în tabere. Plecăm în străinătate. Fetiţa mea a încercat tenis de masă, tenis de câmp, atletism, înot, însă schiul îi place cel mai mult.

Cine este Laura Badea

- S-a născut la 28 martie 1970, în Bucureşti.
- A început scrima la Clubul Sportiv Şcolar nr. 1 din Bucureşti şi s-a consacrat la CSA Steaua.
- A cucerit titlul olimpic la floretă, individual, în 1996 (Atlanta). Are şi o medalie de argint (1996) şi una de bronz (1992, Barcelona), ultimele două cu echipa.
- La Campionatul Mondial a ocupat locul 1, la individual, în 1995 (Atena), şi cu echipa de floretă, în 1994 (Haga). Mai are în palmares cinci medalii de argint (1993, 1995, 1997, 1998, 2004) şi două de bronz (2002, 2003) cu echipa de floretă.
- A fost campioană europeană atât la individual (1996, 1997, 2004), cât şi cu echipa (2004). A mai obţinut patru medalii de argint şi două de bronz.
- Maestru Emerit al Sportului (1992).
- Este căsătorită cu Adrian Cârlescu, fost sabrer, actualmente antrenor de scrimă, cu care are o fetiţă, Maria.
- Ocupă funcţia de vicepreşedinte al FR de Scrimă din 2005.
- Este absolventă a Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport. Şi-a luat doctoratul în sport.
- Este director la Departamentul de Educaţie Olimpică, Sport Şcolar şi Universitar în Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (COSR).
- Are gradul de locotenent-colonel (r).
- A absolvit cursurile de antrenori organizate de FR de Scrimă şi Federaţiei Internaţionale de Scrimă (FIE).
- A fost preşedintele Comisiei Sportivilor din cadrul Comitetului Executiv al COSR.
- Este membru în Comisia de Regulament din cadrul Federaţiei Internaţionale de Scrimă (FIE).
- Este Ambasador naţional pentru sport, toleranţă şi spirit sportiv pe lângă Consiliul Europei.
- A primit Ordinul Naţional „Pentru merit", în grad de comandor (2000) şi Ordinul „Meritul Sportiv", clasa I (2004).
- Vorbeşte fluent engleza, italiana, franceza şi rusa.

"Scrima nu a fost mediatizată, pentru că nici sponsorii nu prea s-au înghesuit să vină în ajutorul ei. Poate pe viitor va fi altfel. "

"În copilărie, îmi plăcea mult gimnastica. Cred că pe atunci toate fetele făceau mişcări pe lângă bloc sau pe bara unde se băteau covoarele, încercând să facă exerciţiile Nadiei la paralele."

"Îmi place să citesc, să mă plimb, mai mult prin România decât în străinătate. Apoi aş sta ore întregi să mă uit la patinaj, la gimnastică şi, bineînţeles, la scrimă."