Jocul de curling, vedetă în Canada, anonim în România

Curling-ul, un sport mult prea puţin popular la noi dar foarte îndrăgit în Occident, îşi face loc încet încet pe micile ecrane din România, deocamdată doar datorită postului Eurosport. Extrem de puţin cunoscut, trecând drept un sport bizar pentru necunoscutori, curlingul este un sport fascinant, de atenţie, strategie şi  inteligenţă. Are reguli simple şi este uşor de urmărit. Adevăratul spectacol îl reprezintă îndemâ

Oare unde se va opri? Oare va scoate pietrele adversarilor din joc? Oare va ieşi din casă? Acestea sunt întrebările care se află pe buzele fiecărui împătimit de curling. Apărut ca o reflexie a mentalităţii şi a culturii popoarelor, acest joc a ajuns să fie adulat de popoarele nordice şi a fost chiar ridicat la rang de sport naţional în Canada. Unii chiar au poreclit această disciplină drept şahul pe gheaţă.

Curling-ul este un joc nobil, un simbol al eleganţei în sine, un sport de echipă ce se desfăşoară pe o pistă îngheţată. Scopul jocului este acela de a pune în mişcare blocuri de piatră de 19,96 kilograme, confecţionate din granit, o rocã având o stabilitate foarte bunã datorită masei sale foarte mari.

Aceste pietre trebuie direcţionate cât mai aproape de centrul ţintei desenate la capătul pistei de joc, denumită casă (house).

Cum jucăm curling

Curlingul se dispută între două echipe de patru jucători, fiecare jucător având dreptul la două lansări. Fiecare partidă oficială de curling se joacă de-a lungul a 10 runde. În cadrul unei runde, fiecare jucător are la dispoziţie două pietre, reprezentanţii celor două echipe alternând la lansare. Un jucător este cel care execută prima lovitură, cel de-al doilea la rând este specializat în eliminarea pietrelor adversarilor aflate pe pistă, cel de-al treilea este cel care îşi asumă "mişcările înşelătoare", în timp ce al patrulea echipier, care este şi liderul echipei (the skip), execută şi ultima lansare.

Lansările pietrelor se efectuează cu respectarea liniilor şi marcajelor trasate cu acest scop. O piatră este lansată numai din inerţia corpului jucătorului care alunecă pe gheaţă. „Măturătorii” intervin apoi pentru a ajusta viteza de deplasare şi direcţia pietrei. Primele patru pietre sunt lansate de către primii jucători din fiecare echipă, urmate de alte 4 lansări ale secunzilor, apoi încă 4 ale celui de-al treilea echipier din fiecare echipă, pentru ca jocul să se încheie cu 4 lansări efectuate de către cei 2 skiperi. După fiecare lansare, intră în acţiune 2 jucători (măturători) ai echipei care face lansarea. Aceştia, cu ajutorul unei mături din material sintetic sau din păr de cal, pot ajuta piatra lansată să alunece mai repede, ştergând porţiunea de pistă aflată în faţa pietrei.

O dată ce piatra trece de centrul casei, pot intra pe pistă "măturătorii" adverşi, care prin aceleaşi mişcări de ştergere a

gheţii din faţa pietrei, pot determina piatra să iasă din casă. O piatră poate să lovească o piatră adversă, pentru a o scoate din aria de joc. Aşadar, o echipă poate, la cererea căpitanului de echipă, să plaseze piatra în casă, acţiune denumita "draw", sau poate să lovească o piatră adversă pentru a o scoate din joc, acţiune numită "takeout".

Aceste decizii sunt luate în funcţie de strategia de joc, aleasă după diferitele situaţii care pot să apară pe timpul jocului. Punctele sunt acordate echipei care are una sau mai multe pietre mai apropiate de centrul casei, la sfârşitul tuturor lansărilor. În acest fel, la sfârşitul unui joc, numai una dintre echipe poate puncta. Se desfăşoară 10 manşe, scorul final fiind determinat prin cumularea scorurilor fiecărei manşe. Dacă scorul este egal, se desfăşoară o extra-manşa, pentru departajare.

Un practicant se numeşte în limba englezã “curler”. Cel mai cunoscut “curler” american este Raymond “Bud” Sommerville din Wisconsin, care în 1965 şi-a condus echipa la primul titlu mondial (la vârsta de 28 de ani). În 1992 (la 55 de ani), echipa cãreia i-a fost skipper a obţinut medalia de bronz a Olimpiadei de la Albertville (când curling-ul a avut statutul de sport demonstrativ).

„Good Curling”

În concordanţă cu spiritul anglo-saxon, curling-ul a fost mereu caracterizat de spiritul de fair-play, de eleganţă şi de control.Spre exemplu, o dovadă care susţine această idee este că orice partidă de curling debutează întotdeuna cu o strângere de mână şi cu urarea „Good Curling”.

În România momentan nu se poate juca în condiţii normale, pentru ca aici acest sport nici nu este suficient de mediatizat şi nici nu se investesc bani in realizarea unor spaţii speciale pentru practicarea lui, deşi probabil că dacă s-ar face nişte eforturi în acest sens, şi în spaţiul românesc acest joc s-ar bucura de popularitate.

Dus peste Ocean, în Canada, de către emigranţii scoţieni, curlingul a cunoscut o dezvoltare uimitoare în noua sa ţară de destinaţie.Canadienii au adunat de-a lungul timpului 31 de titluri mondiale la masculin şi 15 la feminin, fiind de departe cea mai titrată naţiune în acest sport. Spre exemplu, inventatorii acestui sport, scoţienii, au doar 4 titluri mondiale la masculin, unde au câştigat de 18 ori medalia de argint şi un singur titlu la feminin. Asociaţia canadiană de curling este în prezent una dintre cele mai dezvoltate organizaţii din lume în acest sport, cu peste 900 de cluburi afiliate, cel mai vechi, Royal Montreal Curling Club, înfiinţat în 1807.



Iată un clip care conţine câteva secvenţe din jocurile de curling




Echipamentul de curling

Jocul de curling se desfăsoară pe o pistă îngheţată de 45,5 metri lungime şi 4,32 laţime. Aceasta trebuie sa fie cât mai netedă, fără denivelări. Gheaţa care acoperă pista este de cele mai multe ori creată artifial. Suprafata de joc este ţinută la

temperatura de -5 grade C, iar menţinerea suprafeţei şi intreţinerea ei este atât o artă, cât şi o ştiinţă.

Cluburile mari de curling investesc bani foarte mulţi în aparatura din ce în ce mai sofisticată care sa poate repara şi menţine gheaţa pentru joc. În prezent, pietrele de curling sunt facute dintr-un anumit tip de granit care se obţine doar din minele din Scotia, patria acestui sport.  Preţul unei pietre de curling poate ajunge pana la 1.000 de dolari.

Pantofii de curling au o talpă specială, unul alunecă, unul nu. Cele mai puternice echipe naţionale sunt Canada, Statele Unite, Scoţia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda şi Germania. Canada, cu 31 de titluri mondiale la masculin si 15 la feminin, este de departe cea mai puternica natiune în acest sport. Din pacate, cel putin deocamdata, în România nu se poate practica acest sport la nivel profesionist, deoarece nu exista nici o pista omologata.

Cluburi

Primul club de curling a fost fondat în anul 1668 in Kinross, Loch Leven, iar prima asociaţie a fost Grand Caledonian Curling Club, fondată în anul 1838. 5 ani mai târziu, asociaţia a primit dreptul de a-şi schimba numele în Royal Caledonian Curling Club. Acest club a reprezentat chiar şi Federaţia Internaţională de Curling până în anul 1966 când a fost fondat International Curling Federation.

Între secolele al XVI-lea şi al XX-lea, clima s-a încãlzit treptat în Scoţia (o consecinţã a tãierilor masive a pãdurilor, în serviciul industriei). Astfel cã astãzi, lacurile rareori îngheaţã. Fondat la începutul secolului XIX, “Royal Caledonian Curling Club”, cel mai mare din Scoţia, numãrã astãzi 20.000 de membri activi, care practicã acest sport în sãli special amenajate, pe gheaţã produsã prin refrigerare.

În America de Nord originile jocului de curling sunt datate în jurul anului 1700. Primul document atestat apare în Canada şi este fondarea “Montreal Curling Club”, din 1807. În 1832 se fondeazã şi în SUA clubul din Orchard Lake, în apropiere de Detroit, sub bagheta lui dr. Robert Burns. Cel mai vechi club american încã activ la ora actualã  este cel din Milwaukee (statul Wisconsin), ale cãrui baze sunt puse în 1845. Apar şi cronici referitoare la primii performeri ai acestor cluburi. Ei se numesc Ferguson, Findlay, Kinney, McFarland sau McFayden. De la mijlocul anilor 1800 apar cluburi puternice şi în statele Minnesota, Dakota de Nord şi în zona Marilor Lacuri. Ba chiar se practicã şi în state federale unde clima nu este atât de favorabilã, precum California, Texas, Colorado sau Missouri. În total, 26 de state americane sunt cuprinse de “febra” acestui sport.

Primele olimpiade cu curling-ul pe lista sporturilor au fost cele de la Chamonix (1924) şi Lake Placid (1932). După acestea, timp de 50 ani, sportul nu s-a mai aflat între disciplinele olimpice. A apărut dn nou ca disciplină demonstrativă la Calgary în 1988. Ca disciplina olimpică, a fost repus în drepturi la Nagano în 1998, an în care învingătorii au fost echipele naţionale ale Elveţiei (masculin) şi Canadei (feminin). Peste 4 ani, la Salt Lake City au câştigat norvegienii la masculin şi britanicele la feminin.

În prezent existã 15.000 de practicanţi, legitimaţi la peste 135 de cluburi, aproape toate având propriile patinuare. Cel mai mare este cel din St. Paul (statul Minnesota), cu peste 700 de membri. Dintre acestea, 131 sunt afiliate la USCA (“United States Curling Association” – fondatã în 1958), forul suprem care pãstoreşte destinele acestui sport în SUA. La rândul ei, USCA este membrã a Comitetului Olimpic american şi a Federaţiei Mondiale de Curling. La Jocurile Olimpice de Iarnã, organizate în 1998 de Japonia, curling-ul a fost acceptat ca sport cu drepturi depline, fiind decernate medalii.

Este o disciplinã foarte la modã în cultura anumitor ţãri deoarece ambele sexe pot participa fãrã ca una sã acuze vreun dezavantaj din aceastã perspectivã. Doarece forţa fizicã brutã nu are nici o legãturã cu, şi anume, conceptul de curling. Principiile cavalereşti ale jocului sunt sintetizate de manifestul “The Spirit of Curling”, care exprimã cã scopul victoriei într-un meci de curling nu este umilirea adversarului. Iar un “curler” ar prefera sã piardã o partidã decât sã câştige în mod necinstit.

Se estimeazã cã în prezent aproximativ 1,5 milioane de oameni din 33 de ţãri practicã acest sport.