Stele Olimpice: Iosif Sîrbu, cel dintâi trăgător de elită

„Adevărul“ vă prezintă, aşa cum am anunţat la sfârşitul lui 2011,  cei mai importanţi campioni olimpici ai României. Iar primul succes major s-a produs în urmă cu aproape 60 de ani, la Helsinki.

Înainte de al Doilea Război Mondial, participările sportivilor români la Jocurile Olimpice au fost sporadice, ei nefiind sprijiniţi în demersul lor de autorităţile statului. În 1924, de pildă, echipa de rugby a României a câştigat prima medalie, de bronz, pentru ţara noastră. Cum la turneul parizian n-au participat decât trei echipe, mulţi tind să se amuze pe seama acestui rezultat. Trebuie ţinut însă cont de faptul că rugbyştii au participat atunci pe banii lor şi din chetă publică, deplasarea fiind făcută cu trenul, la clasa a treia.

În 1936, la Berlin, Iosif Rang avea să cucerească argintul în concursul olimpic ecvestru, la sărituri peste obstacole, iar primul titlu a fost obţinut abia în 1952, la tir, în condiţiile în care sportivii noştri n-au participat la cea dintâi ediţie a JO de după război (Londra 1948). Ultima performanţă i s-a datorat tot unui reprezentant al sporturilor de sorginte militară, lui Iosif Sîrbu. Deloc surprinzător, până în 1950 educaţia fizică dezvoltân­du-se la noi graţie demersurilor unor conducători ai armatei regale.

Militar fiind, a fost legitimat la CCA

Iniţiat în tir de tatăl său, Dănilă Sîrbu, un ţăran din judeţul Alba care luase drumul Capitalei în căutarea unui trai mai bun, Iosif a dovedit de mic o perseverenţă de invidiat. În 1939, pe când avea 14 ani, a câştigat Cupa Bucureştiului. În timpul războiului, înrolat fiind, şi-a demonstrat din nou aptitudinile câştigând concursuri de tir organizate în armată.

În 1947, în momentul în care s-a pus problema fondării primului club militar din România, Iosif Sîrbu a fost imediat solicitat pentru legitimare. Cu un an înainte, el câştigase un nou concurs naţional la armă liberă, poziţia în picioare. De atunci şi până în 1964, el avea să concureze numai sub culorile Casei Centrale a Armatei, Steaua de mai apoi.

Absenţa sportivilor români de la ediţia londoneză a Jocurilor Olimpice din 1948 i-a răpit lui Iosif Sîrbu şansa de a se lupta pentru medalii - în această situaţie au mai fost şi alţi sportivi de la noi, inclusiv sprinterul Ion Moina, unul dintre cei mai buni din Europa la acel moment. El avea să participe patru ani mai târziu, la Helsinki, iar acolo a obţinut cel mai important succes al carierei.

Campion olimpic după numărul de „muşte"

La mijlocul secolului trecut, informaţiile circulau mult mai greu decât astăzi. Televiziunea nu exista decât pe hârtie, aparatele de radio reprezentau încă un lux, iar România făcea parte din blocul ţărilor comuniste care respectau decizia Moscovei de a se izola de lumea capitalistă. Cum nici concursurile nu erau foarte numeroase pe atunci, pentru a se perfecţiona în tehnica tragerii Iosif Sîrbu a corespondat cu finlandezul Pauli Aapeli Janhonen, unul dintre marii campioni ai tirului din acea vreme.

Anul 1952 este cel mai important din cariera trăgătorului român. El obţine două titluri şi tot atâtea medalii de argint la Mondialele găzduite de Oslo (Norvegia), iar aceste rezultate îl recomandă drept unul dintre favoriţi pentru Jocurile Olimpice de la Helsinki.

Disputa cu ceilalţi pretendenţi n-a fost deloc simplă, mai cu seamă că la tir nu există o confruntare directă, fiecare sportiv încercând să tragă cât mai bine. Iar rezultatele afişate la finalul probei de armă liberă calibru redus, 40 de focuri din poziţia culcat, primii opt clasaţi erau despărţiţi de doar două puncte. Primul loc era ocupat la egalitate, de Iosif Sîrbu şi rusul Boris Andreev. Amândoi aveau 400 de puncte, dar medalia de aur i-a revenit românului care era superior după numărul de „muşte" (gloanţe trimise în centrul ţintei): 33 la 28. 

A inovat un sistem de ochire cu ochiul stâng

Performanţa obţinută de român a fost elogiată în presa vremii. Sîrbu reuşise în 70 de minute să atingă perfecţiunea în tir - în 1976, de pildă, americanul Murdock avea să câştige titlul olimpic în aceeaşi probă cu un punctaj inferior (398p). Românul nu s-a bucurat însă mult timp de acel succes. El avea să afle, mai apoi, la un control oftalmologic, că riscă să nu mai vadă dacă îşi va mai folosi ochiul drept.

Nu s-a împăcat cu gândul renunţării la tir. Inventiv, ajutat şi de cadre din armată, a pus la punct un dispozitiv de ochire care îi permitea să ţintească folosind ochiul stâng. Astfel a putut participa la ediţiile din 1956 şi 1960 ale JO, însă rezultatele n-au mai fost la fel de bune: a ocupat locul 5, respectiv 12.

În vara lui 1964, Iosif Sîrbu se pregătea pentru a patra participare la cea mai importantă competiţie polisportivă. Lucrurile nu mai mergeau însă la fel de bine ca înainte. Iar în 6 septembrie s-a anunţat moartea lui Iosif Sîrbu. Circumstanţele dispariţiei campionului care nu împlinise încă 39 de ani au rămas învăluite în mister. S-a aflat doar că s-a sinucis, însă în acea vreme astfel de subiecte nu erau dezbătute în presă.

"Poligonul nu e teren de fotbal. E o catedrală a sportului. Dacă intraţi în ea, păşiţi în vârful picioarelor. Dacă aveţi alte gânduri, dispăreţi căci pe aici se mai răsucesc şi urechi."
Iosif Sîrbu
campion olimpic la tir

400 de puncte din tot atâtea posibile a reuşit Iosif Sîrbu în concursul olimpic de tir din 1952.

Iosif Sîrbu

Locul şi data naşterii: Şibot (judeţul Alba), în 21 septembrie 1925
- A fost iniţiat în tir de tatăl lui, Dănilă Sîrbu
- A fost component al Casei Centrale a Armatei (CCA, denumirea sub care activa Steaua la acea vreme)
- A fost primul campion olimpic din istoria României, la tir, în proba de armă liberă, calibru redus, 40 de focuri, poziţia culcat. A reuşit acel succes la JO din 1952, de la Helsinki (Finlanda)
- În condiţiile în care are probleme cu vederea, la ochiul drept, se gândeşte la retragere. Revine, inovând un sistem de ochire
- Participă la alte două ediţii ale JO, în 1956 (locul 5 la armă liberă, calibru redus, 60 de focuri culcat) şi 1960 (locul 12 în aceeaşi probă)
- Este primul maestru emerit din istoria sportului românesc
- Din motive care au rămas necunoscute, s-a sinucis la 6 septembrie 1964