Stadion ridicat pe o „groapă“ de gunoi

Comuniştii au decis să construiască Stadionul „23 August“ pe terenul viran de la Vergului. Din acest motiv, în urma ploilor şi a zăpezilor, în timp gazonul a cedat deseori. Edilii multor oraşe importante, inclusiv cei ai Londrei, au înţeles că pot dezvolta o urbe construind baze sportive la periferie, în zonele mai sărace.

Timp de două săptămâni, „Adevărul" vă prezintă povestea Stadionului Naţional din Bucureşti. A celui vechi, care a purtat, timp de circa patru decenii, un nume, „23 August", preluat de la sărbătoarea naţională. Şi a celui nou, care urmează a fi inaugurat la meciul cu Franţa (6 septembrie). Astăzi enumerăm motivele pentru care, în 1953, liderii Partidului Muncitoresc Român au decis să ridice o arenă de 80.000 de locuri într-o zonă virană a Bucureştiului, precum şi peisajul care domina Capitala în anii '50.

Hotărârea de a se face un nou stadion în Bucureşti fiind luată rămânea de văzut unde va fi ridicat acesta. Şi soluţia aleasă de regimul comunist a fost una înţeleaptă: într-o zonă nelocuită a oraşului. De altfel, la fel au procedat şi londonezii, care, atunci când au candidat la organizarea Jocurilor Olimpice de anul viitor, au plasat majoritatea bazelor sportive în partea estică a metropolei, adică tot într-un spaţiu mai sărac, cu o populaţie defavorizată - este cea mai bună strategie atunci când îţi propui să dezvolţi o localitate.

 În 1953, în Bucureşti existau numeroase astfel de locuri. De altfel, cu 15-16 ani înainte, presa vremii („Gazeta municipală") prezentase un proiect al Primăriei de a construi un complex olimpic în Groapa Fundenilor. Se prea poate ca acesta să fi stat la baza Complexului Cultural şi Sportiv „23 August", doar că locul ales a fost altul.

Noul stadion s-a ridicat, aşadar, tot pe locul unei foste gropi a Capitalei, mai precis în cea a Vergului. Aflată în partea estică a Bucureştiului, aceasta este pomenintă în istoria recentă a oraşului. La 23 martie 1847, de pildă, incendiul iscat de la casa Drăgănescu, de pe Uliţa Franţuzească, din imprudenţa unui copil, s-a întins cale de doi kilometri, spre est. Şi, potrivit istoricului Constantin C. Giurescu, a ajuns până la groapa de nisip de pe şoseaua Vergului. 

 Sistematizarea zonei în care s-a ridicat stadionul începuse, de fapt, înainte de 1947. Şi se înscria într-un plan conceput de Primăria Capitalei dinainte de război. În locul în care se întretăiau şoselele Iancului şi Pantelimon se ridicase cartierul Vatra Luminoasă, cu locuinţe construite de fosta instituţie a Asigurărilor Sociale. Iar între şoselele Vergului şi Mihai Bravu se amenajase un parc. Regimul comunist n-a făcut, aşadar, decât să continue un proces declanşat înainte de război. 

 Groapa Vergului nu a fost singura care şi-a schimbat aspectul la mijlocul secolului trecut, tot atunci luând fiinţă o serie de parcuri şi de grădini în astfel de zone ale Capitalei în care domnea mizeria: Parcul Circului - Groapa Tonola, Pacul Copilului - Groapa Cuţarida, Parcul Tineretului - Groapa Cocioc. În 1952, tot pe un loc viran, plin de bălării şi gunoi, în care îşi făceau veacul personaje obscure şi mulţi „manglitori", luase naştere un alt complex sportiv, „Dinamo".

Cu danemarca am jucat pe nisip

Organizatorii au pus nisip pe gazon la meciul cu Danemarca, iar tricolorii au pierdut, scor 2-5   Foto: AFP

Participant la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti, din 1953, Viorel Morariu îşi aminteşte de lucrările de amenajare a Parcului Copilului, care au avut loc în aceeaşi perioadă. „Până atunci, oraşul se întindea până la Gara de Nord. Aceasta fusese construită la marginea Capitalei. Iar pe locul unde s-a făcut parcul şi terenul de rugby al Griviţei Roşii era o groapă plină de bălării şi de gunoi. S-a astupat totul, s-au plantat copaci şi flori. Din păcate, pământul nu a fost bine tasat. Din acest motiv, în timp terenul de rugby a avut de suferit din această cauză. Nu a avut, pe atunci, un drenaj foarte bun şi din cauza ploii se lăsa", ne-a spus vicepreşedintele de onoare al Asociaţiei Europene de Rugby (FIRA-AER).

Cum şi Stadionul „23 August" a fost ridicat tot pe un loc viran şi acesta s-a confruntat de‑a lungul timpului cu probleme asemănătoare. Mulţi îşi amintesc, desigur, de „gazonul nisipos" de la meciul cu Danemarca, din 2003. De asemenea, în timpul construcţiei noului Stadion Naţional s-a constatat că pânza freatică era mai sus decât se stabilise iniţial. Şi s-a decis ca fundaţia să fie înălţată. De aceea, „covorul" de gazon al terenului unde vor avea loc meciurile de fotbal este mai înalt cu un metru şi ceva faţă de cel al arenei vechi.

"În anii de democraţie populară, sportivii patriei noastre au primit în dar numeroase baze complexe, adevărate oraşe ale sportului."
Revista „Sport"
1959

Sărăcia domnea în Bucureştiul anilor '50

În 1953, Bucureştiul era încă un oraş extrem de sărac, în care majoritatea locuitorilor săi se confruntau cu lipsuri de tot felul. Pe de o parte, urmele războiului, ale bombardamentelor, nu fuseseră înlăturate complet. Pe de altă parte, România se confruntase şi cu seceta în anii ce urmaseră conflagraţiei mondiale. Astfel că unele alimente fuseseră raţionalizate - pâinea, de pildă, se dădea pe cartelă, iar la restaurant doar cu mâncare. Pentru a face o impresie cât mai bună la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din 1953, conducătorii comunişti de atunci hotărâseră să facă stocuri de alimente din vreme... Astfel că populaţia a fost nevoită să strângă şi mai mult cureaua.

Sportivii au participat şi ei, în anii ‘50, la lucrările de amenajare a centrului Bucureştiului   Foto: Revista sport, 1962

Cum arăta Bucureştiul în acele vremuri:

- Statuia lui Carol I, din dreptul Palatului Regal, dispăruse - unii spun că a fost topită, iar din bronzul ei s-a turnat statuia lui Lenin, alţii că a fost îngropată. La fel se întâmplase cu aceea a lui Ion C. Brătianu şi cu altele reprezentându-i pe conducătorii politici de dinaintea venirii la putere a Partidului Muncitoresc Român, predecesorul PCR-ului

- Sala Palatului nu exista, construcţia ei începând la sfârşitul anilor '50.

- Piaţa Unirii se numea Piaţa Naţiunii. De altfel, în acei ani era interzis a se cânta „Hora Unirii".

- Comerţul particular decăzuse. În România se produsese Naţionalizarea.

- Ridicată în anii '50, „Casa Scânteii" (actuala Casă a Presei) fusese „inspirată" - ca să nu spunem copiată - de o clădire din Moscova (Casa Ştiinţei de pe dealul Stalin).

- Magazinele ofereau aceleaşi obiecte de vestimentaţie, în culori sobre, fără rafinament, iar achiziţionarea lor se făcea „pe puncte"...

- Automobilele care circulau pe străzi putea-i să le numeri pe degete, toate fiind de provenienţă sovietică: „Volga", „Zil". Abia prin deceniul 7 aveau să apară maşinile „Trabant" sau „Skoda"

- Transportul în comun se făcea îndeosebi cu tramvaie, care circulau inclusiv pe bulevardele centrale (pe „Magheru", de pildă), însă nu ajungeau la periferie.

- În librării găseai doar cărţi ale scriitorilor şi poeţilor ruşi sau autohtoni, însă doar ale acelora agreaţi de regim. Clasicii literaturii universale aveau să fie traduşi, din nou, abia din 1955-1960.

- Multe dintre cartierele mărginaşe de astăzi (Colentina, Pantelimon) nu existau, ele fiind pe atunci doar aşezări suburbane, cu puţine case. În aceeaşi stare se afla şi zona unde s-a amenajat Complexul Sportiv „23 August".