Adevarul.ro

Oficialul federaţiei spune că nu credea că va avea parte de atitudinea ostilă a unor persoane pe care le credea prietene.

La zece luni de când a fost aleasă preşedinte al Federaţiei Române de Tenis, Ruxandra Dragomir vorbeşte deschis despre problemele întâmpinate, scandalul iscat cu vicepreşedinţii şi proiectele sale.

Considerată una dintre cele mai bune jucătoare pe care le-a avut România, ocupând locul 15 în clasamentul mondial, Ruxandra Dragomir a venit la conducerea FRT pentru a putea ajuta jucătorii şi tenisul în general.

„Adevărul": Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai făcut de când ai devenit preşedinte?

Ruxandra Dragomir: Am intrat într-o zonă în care organizarea nu a fost punctul meu forte. Mi-am respectat programul până acum şi am început cu ce era mai important, cu zona administrativă. Dacă nu ai un departament administrativ bine realizat, nu poţi avea un plan sportiv. Bineînţeles că mulţi ar fi vrut să începem cu planul sportiv, dar acest lucru nu se poate.

Ce-ai fi vrut să faci şi nu ai reuşit?

N-am vrut să fac mai mult decât atât pentru că nu am avut timpul necesar. Mi-aş fi dorit un sprijin mai mare din partea vicepreşedinţilor care au în subordine Comisiile Federale, care ar fi trebuit să elaboreze regulamentele necesare mai bunei funcţionări a activităţii sportive din cadrul FRT.

Cine te-a dezamăgit din lumea tenisului?

Comitetul Director. Când au spus la începutul mandatului că se alătură planului meu, că îmi vor susţine punctele de vedere pentru modificarea de statut, înseamnă că au minţit. Doar după câteva luni cer demisia mea. Spun că iau decizii singură. Nu e adevărat.

Avem caietul de procese-verbale. Le‑am scanat şi le-am postat pe site-ul federaţiei. Acum se leagă de faptul că am oferit salarii prea mari unora dintre angajaţi. Noi ştim cum a funcţionat Centrul Naţional de Tenis până în 2008 când nu existau case de marcaj, un bon, un chitanţier. Însă noi facem acum lucrurile foarte corect.

Dar cluburile ce spun?

Oamenii din ţară se pare că m-au înţeles. Nu vreau să stau în funcţia asta împotriva dorinţei oamenilor, dar nici nu pot să plec pentru că patru vicepreşedinţi doresc acest lucru. Dacă aduci unele acuze, hai să vedem despre ce este vorba, să vedem cine are dreptate, cine minte sau cine ascunde ceva. Eu pot să demontez în orice moment orice acuză a lor.

De când eşti în această funcţie ai avut momente în care să spui „Gata! Mi-a ajuns! Mă retrag!"?

Momente au existat pentru că ce am găsit la federaţie e greu de descris în cuvinte. Însă apoi mi‑am zis că eu am vrut să intru, că nu m-a obligat nimeni şi am venit aici să ajut tenisul şi pe sportivi. Probabil am deranjat multă lume în naivitatea mea, dar eu am candidat la preşedinţie fără a şti nimic din toate culisele astea.

La FRT eşti mâna de fier. În familie eşti la fel?

În familie îmi place să fiu răsfăţată şi cineva să aibă grijă de mine. Am doi copii şi chiar dacă nu mai sunt o copilă, mă simt foarte răsfăţată, nu doar de soţul meu, ci şi de socri. Soacra mea este un om deosebit. În afara faptului că atunci când ajungem acasă avem o mâncare gătită, copiii noştri sunt duşi la şcoală şi la grădiniţă de socrii mei. Eu sunt tot un fel de copil al lor.

Filip face fotbal, iar Diana te moşteneşte la tenis?

Viitorul şi-l aleg ei singuri. Bineînţeles că îmi voi da silinţa să-i îndrept spre sport. Că ei vor alege fotbal sau alt sport, asta va depinde de ei. Calităţi native au, deoarece atât eu, cât şi soţul, am făcut sport de performanţă. Şi o spun şi cei care le-au văzut mişcările. Filip preferă fotbalul, în detrimentul tenisului şi al înotului.

De ce v-aţi întors în România?

Am ales să stăm la Miami după ce l-am născut pe Filip şi m-am reapucat de tenis. Mă antrenam acolo. Am avut un an foarte bun. Am avut chiar şi un apartament frumos, vedeam direct vapoarele din port, dar l-am vândut pentru că nu mai mergeam atât de des. Pe Diana am născut‑o acolo. Ea e cetăţean american şi noi avem green cardul, adică suntem rezidenţi. Mai mergem în vacanţe.

Ruxandra Dragomir

Născută: 27 octombrie 1972, Piteşti
A debutat în circuitul profesionist în 1990
Cea mai bună clasare WTA: locul 15 (simplu) şi locul 21 (dublu) - 1997
Câştiguri din tenis: 1,9 milioane de dolari
Palmares: 7 turnee de simplu şi 8 turneee de dublu câştigate în circuitul ITF.
Simplu: Budapesta (1996), Karlovy Vary şi Pattaya City (1996), Rosmalen (1997)
Dublu: Palermo (1994), Praga, Varşovia (1997); Bournemouth (1995); S'Hertogenbosch (2001), sferturi de finală la Roland Garros (1997).
Olimpiadă: Barcelona (1992), Atlanta (1996) şi Sydney (2000).

„N-am fost puternică"

La ce vârstă şi de ce ai început tenisul?

Tenisul l-am început la vârsta de 7 ani, la Piteşti. Într-o zi mergeam cu tatăl meu într‑un parc şi a am văzut câţiva copii care jucau tenis şi mi-a plăcut. Şi chiar din acea zi am rămas acolo.

Tenisul a fost o pură întâmplare. Am fost genul sportiv încă de când eram mică, iar tatăl meu a văzut întotdeauna ceva special la mine. Îmi amintesc că avea foarte multă grijă de mine. Mă ducea la antrenament în fiecare zi, primul meu turneu l-am câştigat la vârsta de 10 ani, Cupa Litoralului. Întotdeauna am fost printre cele mai bune jucătoare din ţară, încă de când eram mică.

Apoi, când am intrat la liceu, m-am mutat la Bucureşti. Condiţiile în care noi stăteam la centrul olimpic erau foarte bune. Am intrat într-o zonă profesională. Stăteam la hotelul olimpic unde mai erau cazaţi majoritatea campionilor olimpici şi mondiali.

Care sunt cei mai importanţi oameni care ţi‑au marcat cariera?

În primul rând, tatăl meu pe care, din păcate, l-am pierdut în urmă cu trei ani. A fost probabil cea mai importantă persoană din viaţa mea pentru că a fost cel mai bun prieten al meu, omul care a crezut cel mai mult în mine. Apoi, primul meu antrenor Leonte Ianovschi cu care sunt într-o relaţie foarte bună şi acum. În momentul mutării mele de la Piteşti la Bucureşti, am găsit o altă persoană foarte importantă în viaţa mea: Florenţa Mihai, care mi-a devenit antrenor de lot şi apoi antrenor personal, mentor, prieten, mamă.

A fost pentru mine un model şi pentru că a fost o excelentă jucătoare şi pentru că mi-a dăruit o dragoste imensă pe care eu o lăsasem acasă, odată cu plecarea de la mama. Florenţa Mihai mi-a deschis calea spre performanţă. A fost şi primul meu sponsor. Cu ea am fost la primul turneu de 10.000 de dolari şi mi‑a plătit din buzunarul ei biletul de avion.

Ce ţi-a plăcut mai mult în viaţa de sportiv?

Mi-a plăcut competiţia. Am avut noroc că am ales tenisul deoarece este un sport care se desfăşoară în fiecare săptămână. Nu se bazează pe perioade lungi de pregătire. În fiecare săptămână trebuie să fii competitiv. Antrenamentele şi rutina mă plictiseau.

Care este primul lucru pe care l-ai cumpărat din banii câştigaţi din tenis?

Îmi amintesc care a fost dorinţa de a-mi cumpăra primul lucru. Am fost cu Florenţa Mihai la un turneu de 25.000 de dolari. În prima zi de turneu am văzut la magazin un ceas şi am vrut să mi-l cumpăr. Şi atunci Florenţa mi-a zis: „Trebuie să câştigi un meci ca să ţi-l cumperi".

Şi m-a motivat aşa până am ajuns în finala pe care am câştigat-o. Partida a avut loc duminică şi după premiere am fugit repede să-mi cupăr ceasul, însă magazinul era închis. Ceva semnificativ cumpărat din banii câştigaţi a fost garsoniera în care stăteam, primită de la club şi apartamentul din Piteşti al părinţilor mei. Imediat după Revoluţie acest lucru a fost posibil.

Care au fost „armele" tale când erai jucătoare?

Aveam o anticipaţie foarte bună. Nu am fost o jucătoare puternică, însă am avut un talent deosebit în a mă mişca foarte uşor şi repede pe teren. Nu făceam foarte mult efort, însă nu aveam lovituri atât de puternice să închei foarte repede un punct.

Ruxandra Dragomir despre...

Ion Ţiriac: Este o persoană de la care cu siguranţă întotdeauna ai ce învăţa, chiar şi din cuvintele puţine pe care le rosteşte. Este un om destul de orgolios şi când îşi doreşte ceva, obţine.

Răzvan Lucescu: Nu l-am întâlnit niciodată. După aparenţe, are o personalitate destul de puternică, iar în ceea ce priveşte cariera de antrenor consider că este omul potrivit pentru naţională.

Adrian Mutu: Chiar dacă suntem din acelaşi oraş, nu ne-am întâlnit niciodată. Este un bărbat foarte atrăgător, cu o mulţime de admiratoare, care a muncit din greu să ajungă acum unde este.

Nadia Comăneci: Am cunoscut-o o singură dată. Am admirat întotdeauna performanţa pe care a realizat-o, dar şi viaţa ei din prezent, mai ales campaniile umanitare.