"Retragerea mea din gimnastica e definitiva"

Are un metru si 39 de centimetri, motiv pentru care toti ii spun ca e un copil. In 11 ianuarie, insa, Oana Ban face 19 ani. La varsta asta, alte fete au copii, serviciu si mai putine vise sau

Are un metru si 39 de centimetri, motiv pentru care toti ii spun ca e un copil. In 11 ianuarie, insa, Oana Ban face 19 ani. La varsta asta, alte fete au copii, serviciu si mai putine vise sau perspective. Oana are pe piept o medalie olimpica de aur si stie ca a adus multa bucurie in inimile romanilor. Totodata, crede ca "se face prea mult caz", iar asta vine din convingerea ei ca este un om absolut normal. Ceva face, insa, diferenta... - Cine esti tu, Oana Ban? - Un om obisnuit. Care traieste si incearca sa-si gaseasca un rost in viata. - Totusi, ceva trebuie sa faca diferenta, pentru ca ai fost pe prima treapta a podiumului olimpic si ai ascultat imnul tarii tale. Cati romani au fost acolo? - Da, este o diferenta, eu ma dau peste cap (rade). Am vazut pe Internet ca fanii ma numesc "tumble puppy" ("catelusul care se rostogoleste, care se da peste cap"). - Poate ai avut mai mult noroc decat alti copii? - Da, am avut norocul sa-i bat la cap pe parinti sa ma trimita la gimnastica si ei sa accepte. Cand aveam doi ani si jumatate, am fost la Slanic Moldova, eram pe tobogan sau ma cataram pe un zid din piatra si toti oamenii care treceau se cruceau. A trecut un batranel care le-a spus parintilor ca am talent. Cand eram la gradinita, se cautau copii cu aptitudini, era selectie, tin minte ca prima profesoara cu care am lucrat era doamna Ionescu, faceam antrenament intr-o sala unde erau aparate foarte vechi. O bara, intr-un colt, cred ca era si barna... A urmat doamna Campeanu, care a simtit ca pot mai mult. - Stiai ca ai un foc in tine, care te va duce la cea mai inalta performanta? Cand ai constientizat ca ai un destin mare? - Cand eram mica, nu ma gandeam la asta, nici ai mei, mai ales ca m-am nascut cu probleme. Probabil ramaneam cu un picior mai scurt, daca nu ma puneau sa stau in sfoara, pe un lemn, toata ziua. Imi fugea un umar, imi fugea un ochi, am purtat ochelari cu dop. Am stiut insa ca am o sansa mare cand am fost la Deva, la selectie pentru lotul de junioare. Domnul Belu m-a vazut si mi-a spus sa ma mut. Am stiut ca voi ajunge in lotul mare, daca il ascult si fac tot ce imi cere. - Multa lume vorbeste despre regimul foarte dur de la Deva, dar fara respectarea lui nu se poate obtine performanta. E corect? - Sigur. Pai la orice serviciu, cand te duci, trebuie sa respecti regulile, pe care le cunosti de la inceput. Trebuie sa ti le asumi. Fiecare trebuie sa faca sacrificii si daca ale mele erau sa muncesc, asta a fost. Antrenorii stiu asta si stiu sa ne faca sa constientizam. - Simt o nostalgie. Apropo, de unde vine ideea ca dupa ce ai anuntat ca te-ai retras ai fi revenit asupra deciziei? - Cand am fost la Bucuresti, doamna Bitang mi-a spus ca, daca vreau sa ma intorc, o pot face. Iar eu i-am spus ca ma mai gandesc, deoarece nu am avut inima sa o refuz categoric. Dar decizia mea este luata. Mai ales ca mie imi trebuie un timp mult mai mare sa intru in forma maxima, de asta am pierdut toate europenele. Acum, in vara, am stat o luna la mare si apoi, Catalina Ponor, intr-o saptamana, era pe aparate. Pentru mine trebuie mai mult. Revenind la nostalgie, uite, inca nu imi este dor de aparate. Imi e dor de fete, dar ma bucur prea tare ca acum am timp sa ma plimb prin parc. Intre noi, fetele, era o atmosfera extraordinara, si la antrenament, si la concurs... - Ca tot ai spus de concurs, multa lume are o curiozitate: Cum este Svetlana Horkina? E tot timpul imbufnata? - Nuuuuu, e fata de concurs. E o fiinta extraordinara, ne intelegem foarte bine toate, rade, povesteste, este o colega foarte buna, nu de putine ori ne-a pregatit bara. Suntem prietene cu rusoaicele, ne gandeam de multe ori ca, daca nu castigam noi, sa castige ele, ele ziceau la fel, numai sa nu castige americancele. - Tot ai pomenit de plimbari prin parc. Ti-a mai ramas ragazul sa ai pasiuni? Esti la facultate, ai timp liber... - Da, pasiunea mea este puzzle-ul. Am cred ca 8, 10 acasa, unul de 2500 de piese. Cand ma mut cu sora mea imi vad casa plina de ele. - Cand te muti? Si, daca tot ai amintit de viata ta, spune-ne daca ti-ai cumparat masina? - Astept sa-mi spuna domnul Emil Boc cand primesc casa, am inteles ca pana la finele anului. Cu banii imi cumpar mobila si ma mut cu sora mea si imi cumpar si masina, ca apartamentul e in Floresti. Mie imi place mult Peugeot 307, altii imi spun de Volkswagen, ca e nemtesc, dar am vazut si Citroenul C3, care e superb. Nu m-am decis. - Am aflat ce iti place, spune-ne ce nu suporti. Si mai spune daca putem sa te intrebam de baieti... - Nu imi place sa ma vorbeasca lumea pe la spate, nu imi plac alcoolul si reclamele la tutun, cand pe parchet scrie ca "fumatul e daunator". In ce priveste baietii, inca nu am treaba cu ei, oricum, sunt foaaarte timida. - Am inteles ca esti o fata serioasa, iti vezi de studii. Cand le termini, unde te vezi? Intr-o sala particulara de gimnastica? - Categoric, vreau sa fiu antrenoare. Poate ma duc in strainatate, am pe cineva care si-a facut o sala in SUA. Cred ca asta o sa fac. - Si ce o sa le spui la copiii de acolo? - Ca, daca muncesti mult si ai ambitie, reusesti. Asta e reteta succesului.