Adevarul.ro

Dezvoltarea ciclismului românesc s-a produs sub influenţa occidentalilor, aceştia având un avans considerabil încă de atunci. În urmă cu 140 de ani, societatea "Tirul" anunţa că pune velocipede la dispoziţie bucureştenilor, iar în 1886 ziarele scriau şi despre primii posesori ai respectivelor vehicule pe două roţi.

Iar dacă primele curse pe şosea n-au întâmpinat mari probleme, lipsa unui velodrom a fost resimţită de cicliştii acelor vremuri. Născut la Ploieşti, în 1863, mecanicul austriac Alois Pucher îşi deschide un atelier de reparat biciclete în Bucureşti. Pasionat de ceea ce făcea, participant la curse, el înfiinţează o şcoală de ciclism, iar apoi amenajează şi primul velodrom. Acesta era destul de rudimentar, pistă ce măsura 250 de metri fiind amenajată din pământ bătătorit. Ceea ce îl făcea impracticabil pe ploaie şi prăfuit, la propriu, pe vreme uscată. Inaugurat în august 1895, velodromul "Victoria" (ulterior s-a numit "Kiseleff", după numele şoselei unde se afla) atrăgea un număr mare de spectatori deşi preţul biletelor era destul de mare. Cum nu beneficia de condiţii adecvate, acesta avea să fie desfiinţat un an mai târziu. 
 

Presa nu a rămas indiferentă
Se ştie că marile tururi cicliste, ale Franţei şi Italiei, s-au născut la iniţiativa cotidianelor de sport "L'Equipe", respectiv "Gazzetta dello Sport". Ei bine, nici presa din România nu a rămas indiferentă faţă de ciclism. Director al ziarului "Universul", italianul Luigi Cazzavillan amenajează din banii săi un velodrom nou. Aflat la "rondul doi", lângă Arcul de Triumf, acesta este inaugurat în 14 septembrie 1896. Cu o pistă de lemn în lungime de 333,33 metri, noua arenă i-a atras pe bucureşteni. O arată preţul biletelor: 20 de lei la lojă, 3 şi 2 lei în staluri, 50 de bani la... galerie. Nici spaţiul din interiorul pistei ovale nu era neocupat, un bilet acolo costând un leu deşi spectatorii stăteau în picioare. Mediatizate de "Universul", întrecerile ofereau şi alte facilităţi bucureştenilor. Ei puteau asculta muzică de fanfară, iar transportul cu "tramcare", din pieţele Sf. Gheorghe şi Victoria, era gratuit. Velodromul părea a avea succesul asigurat, mai ales că în 1897 acolo s-au desfăşurat şi primele competiţii în nocturnă. Nu a fost aşa. Dator vândut, Cazzavillan avea să moară un an mai târziu. Şi cum nu s-a găsit nimeni care să îl preia velodromul a fost demontat şi vândut ca lemn de foc!
 
„Oval de beton” ca în anii '40
Până în 1930 nu s-a mai găsit niciun curajos care să ridice o altă pistă de ciclism în Bucureşti. În luna mai, pe locurile în care acum se află Complexul Sportiv Dinamo, se amenajează un nou velodrom. El avea să fie reconstruit din beton, în 1948, şi modernizat în 1958.  Cum respectiva pistă a fost proiectată după modelul celei a velodromului Vigorellidin Milano, în 2005 producătorii filmului artistic dedicat vieţii rutierului italian Gino Bartali, câştigător al Turului Franţei în 1938 şi 1947, au tras o serie de cadre pe Dinamo. „Arena seamănă izbitor cu cele pe care a concurat marele campion, acum 60 de ani”, au declarat scenariştii. "Vânat" de mulţi care l-ar dori ca fundaţie de Mall, velodromul Dinamo este folosit acum mai mult ca loc de aterizare pentru elicopterele SMURD.