Doar o părere: Ploaie cu pumni

Planeta e subjugată de cultul violenţei. Boxul face parte din tacâm. Iniţial, acest sport a ţintit perpetuarea elanurilor virile în echipamentul amatorilor apăraţi de mănuşi pufoase, cască de protecţie şi durata scurtă a ostilităţilor.

Sărind în ţarcul profesionist sub stindardul durităţii, s-a destrăbălat plenar, antrenând bani mulţi şi armate de paraziţi. S-a diversificat şi în ramuri sălbatice, în care se pot căra picioare în gura adversarului. A muşcat şi din trupul Evei, extinzându-se, imensă ruşine, în rândul femeilor hărăzite doar să mângâie, să nască, să legene şi să gătească.

În weekend-ul trecut a plouat cu pumni. Peste mări şi ţări, în Canada, Diaconu al nostru şi-a pus centura în joc înfruntând un negru hârşit în meserie, pe nume Jean Pascal. În războiul psihologic premergător, „Rechinul” carpatin îşi luase peste picior adversarul, care a răspuns cu discreţie. În ring s-a întors roata, Diaconu terminând înfrânt, mototolit rău, cu pomeţii tumefiaţi.

Peste numai o zi, doi fomişti din spaţiul ex-sovietic care a confiscat supremaţia americană, s-au bătut pentru titlul suprem. Kliciko, un ucrainian şi Chagaev, un uzbec.

Germania, trecută cândva prin foc şi sabie de bunicii celor doi, îmbrăcaţi în uniformele Armatei Roşii, a găzduit cu fast şi bonomie, ca orice ţinut înfloritor, această dispută. Care n-a satisfăcut pe deplin. Învingătorul, Kliciko, lucid, cu elan calculat, un fel de killer apatic. Chagaev, confuz, baricadat degeaba într-o defensivă neproductivă.

Orice s-ar zice, e rândul lui Bute.

Ion Cupen va scrie în „Adevărul“ în fiecare marţi şi joi. În vârstă de 68 de ani, editorialistul a debutat în presă în 1965 şi a câştigat numeroase premii.