Penalty de pedeapsă: Meciul unui stadion, stadionul unei ţări

Să lăsăm Luxemburgul, care e mâine, şi unde orice-ar fi trebuie să batem, şi să privim spre meciul cu Franţa. Aşadar, carevasăzică: Marţi, 6 septembrie 2011, ora 21.30. Timp: frumos (să sperăm!) Stadion: Naţional Arena.  Teren: impecabil. Spectatori: 55.000.

Aşa ar fi arătat caseta clasică în ziarul altor vremuri. Ceea ce frapează nu e data, nu sunt spectatorii (pe timpuri erau şi peste 80.000, unii într-alţii, pe gradene şi pe scări). Şochează  STADIONUL! De aceea, meciul cu Franţa, înainte să fie meciul unor puncte de clasament într-o campanie de calificare în care mai sperăm doar teoretic, e meciul la care în sfârşit avem ce ne doream de mult, iar unii spun că de fapt n-am avut niciodată. E MECIUL UNUI STADION!

Pe danezi i-am băgat în nisip până la glezne, iar camerele TV aproape că nu răzbeau prin norul de praf. Pe olandezi i-am dus la Constanţa, oferindu-le o arătură mult mai proastă decât câmpurile din Friesland unde pasc legendarele vaci grase şi bălţate. Pe Liverpool şi pe Valencia le-am îndesat în nămol până la glezne, pe Ghencea, iar Gerrard şi Aimar păreau nişte bijutieri puşi să caute aur în fundul fosei septice. Legenda spune că inclusiv Mihai Viteazul, la Călugăreni, s-ar fi calificat mai departe, către Unire, cu turcii, băgându-i în mlaştină. Pe teren bun n-aveam nicio şansă, măcar  şi pentru că erau mai mulţi.

De fapt, noi niciodată n-am avut stadion. Întotdeauna am înregistrat un delay istoric faţă de lumea civilizată. Când alţii puneau scaune, noi aveam gradene. Când la ei se savura spectacolul nocturnelor, noi jucam cu soarele-n cap, ca să facem economie. Când în alte părţi se apela la fâşii de gazon, noi presăram mraniţă din poală, iar marcajul îl făceam cu nuielele măturii înmuiate în roaba plină cu var.

Marţi seara, cu fix o săptămână înainte de înfruntarea cu Benzema şi Ribery, ai noştri s-au antrenat în premieră pe noua arenă. Televiziunile au fructificat momentul şi l-au transmis în direct ca pe o aselenizare, ca pe un eveniment istoric. Sfertul academic permis de Piţurcă pentru camerele TV a fost apoi reluat de o grămadă de ori. Măţel, Strătilă, Cociş, Ovidiu Petre şi ceilalţi păreau enoriaşi sfioşi şi puţin ruşinaţi, pe care valul mulţimii i-a împins în faţa altarului, în pantaloni scurţi.

Într-adevăr, Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu şi alţi corifei n-au avut parte de aşa ceva. De multe ori ei preferau Ghencea, cu tribuna aproape, decât ovalul comunist al fostului 23 August. Acum, generaţia lui... iată că nici nu mai ştim a cui e generaţia, că a lui Mutu şi Chivu pare să nu mai fie, are parte de această construcţie milenaristă, pe care marţea viitoare, cu Franţa, are obligaţia s-o inaugureze onorabil.

Vor urma Clujul şi Ploieştiul, arene scadente şi ele în această toamnă. Vor urma alte şi alte meciuri pe marele stadion din Bariera Vergului, unde sperăm ca măcar generaţia lui Năstăsie şi Nicuşor Stanciu, copiii care au terminat acum junioratul, să obţină performanţe, iar comentatorii TV să relateze calificări de pe Naţional Arena. Nu demult unii dintre ei ne dădeau bună seara de pe Lia Manoliu. Şi era horror!