Moartea fratelui meu m-a determinat să plec din ţară"

Una dintre cele mai bune săritoare în înălţime în deceniul trecut, Alina Astafei a reprezentat culorile României până în 1994, după care a obţinut cetăţenia germană. Ea s-a numărat

Una dintre cele mai bune săritoare în înălţime în deceniul trecut, Alina Astafei a reprezentat culorile României până în 1994, după care a obţinut cetăţenia germană. Ea s-a numărat printre invitatele de onoare ale Grand Prix-ului "Monica Iagăr", desfăşurat săptămâna trecută.
- Cum ţi s-a părut concursul organizat de Monica Iagăr?
- A fost extraordinar. Am participat la multe astfel de reuniuni în cariera mea, şi pot spune că ceea ce a făcut Monica poate rivaliza cu orice concurs de acest gen organizat în Europa.
- Tu şi Monica sunteţi foarte bune prietene. De când vă cunoaşteţi?
- Ne-am văzut prima oară în 1988, într-un cantonament. Pe atunci, Monica era junioară. Am fost împreună la multe concursuri în străinătate şi, cum de multe ori eram singure, fără antrenor, ne ajutam una pe alta. Asta ne-a apropiat foarte mult. Îmi spunea încă de anul trecut că vrea să organizeze acest concurs şi m-am bucurat că m-a invitat şi pe mine la retragerea ei.
- În 1993 ai plecat în Germania. Ce te-a determinat să faci acest pas?
- Plecarea mea este legată şi de moartea fratelui meu, Petre. Avea 22 de ani. A fost ucis la revoluţie, în decembrie 1989. În acea perioadă mă simţeam amputată sufleteşte. Am fost foarte marcată, mai ales că a murit degeaba. Am avut o copilărie fericită, mi-am iubit ţara chiar şi pe vremea lui Ceauşescu. Din acel moment însă, sufletul meu s-a schimbat, nu mai eram patriotul din trecut. De aceea am plecat.
- Ai fost căsătorită o vreme cu fostul voleibalist Alin Stăvariu. În ce relaţii aţi rămas?
- Ne-am despărţit în 1996, când fiecare a luat-o pe drumul său. Acum, şi el are o altă familie. Este inginer şi antrenează o echipă de volei. Suntem în relaţii bune, mai ales că avem un copil împreună.
- Actualul tău soţ a fost şi el săritor în înălţime?
- Wolfgang a participat la două Olimpiade. Acum este procuror, munceşte foarte mult, astfel că responsabilitatea casei cade pe umerii mei. Am trei copii, Ana, 15 ani, Lennart, trei ani, şi Niclas, un an. Ei sunt realizarea vieţii mele, deasupra oricărei performanţe sportive. În afară de problemele casnice, antrenez o grupă de copii.
- Ana pare să-ţi calce pe urme?
- Este înaltă, are 1,78 metri şi, se spune, foarte talentată. Nu o pregătesc eu, pentru că nu vrea să vin nici măcar la concursuri. Se teme de critici. Faptul că lumea mă cunoaşte reprezintă o povară pentru ea.
- Care este rezultatul de care îţi aminteşti cu cea mai mare plăcere?
- Medalia de argint câştigată la Olimpiada din 1992. şi mai este titlul mondial de junioare din 1988, când am devenit prima sportivă din România care a sărit 2,00 m.
- Cât de des vii pe acasă?
- Părinţii au rămas în România. Vin destul de des, dar când nu apucăm să ajungem, îi chemăm pe ei la noi. Nu am uitat de unde am plecat. Copiii mei vorbesc româneşte, iar soţul, chiar dacă nu cunoaşte limba, înţelege tot ce se discută.