MOMENTUL ADEVARULUI / Ivan Patzaichin, multiplu campion olimpic la caiac-canoe: „Mi-era ruşine să vin acasă fără aur“ - VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Legendarul sportiv a dezvăluit pentru „Adevărul“ ce l-a motivat de-a lungul  unei cariere în care a obţinut patru titluri olimpice şi nouă mondiale.

Un monument al sportului românesc, Ivan Patzaichin vorbeşte despre o carieră în care singurul său ţel a fost victoria, iar orice înfrângere s-a transformat într-o motivaţie suplimentară pentru următorul succes. A plecat acum doi de la lotul naţional de caiac-canoe şi de la Dinamo, clubul unde are ridicată o statuie, dezamăgit de oameni pe care i-a adus lângă el şi în care a avut încredere. În prezent, a pus pe picioare un proiect, „Rowmania", prin care vrea să ofere ceva înapoi comunităţii de unde a plecat acum 45 de ani.

Citiţi şi:

Patzaichin a lansat Festivalul Bărcilor cu Vâsle

Tulceanul care a dat viaţă canotcii lui Patzaichin! GALERIE FOTO

„Adevărul": Când v-aţi suit pentru prima oară într-o barcă?

Ivan Patzaichin: Să fiu sincer, nici nu mi-aduc aminte. Urcatul în barcă era necesar, pentru că satul unde m-am născut, Mila 23, se inunda de două-trei ori pe an, primăvara şi toamna obligatoriu.  Abia după 1989 s-a construit un dig de protecţie. Astfel, ca să merg la vecini, la prieteni, să mă joc, trebuia să mă deplasez cu barca. La şcoală mergeam cu „maxi-taxi", o barcă mai mare care aduna copii şi după ore îi aducea înapoi acasă. A fost o necesitate şi am început să vâslesc din instinct, cu orice.

Ce s-ar fi întâmplat cu Ivan Patzaichin, dacă rămânea în satul natal?

N-aveam altă şansă decât să fiu pescar. Obişnuiesc să glumesc spunând că cel mai mult puteam fi pescar fruntaş, mai sus n-aveam unde să ajung. Dar toată copilăria mea am visat că la un moment dat voi pleca. Aveam un profesor la fizică, Bumbulea Dumitru, îmi plăcea mult de el şi datorită lui am vrut să mă fac profesor. Dacă vedeam avioane zburând deasupra Deltei îmi imaginam că o să ajung aviator. Mereu am vrut să plec. 

Cum aţi luat decizia?

Am plecat la 16 ani. Atunci am terminat şcoala şi am devenit ajutor de pescar, pentru că eram încă minor. Dar în 1966, trei consăteni de-ai mei au ieşit campioni mondiali. Şi atunci am zis, dacă ei au putut, de ce nu aş putea şi eu. De vâslit ştiu, de stat în barcă ştiu, de înotat ştiu...

Cum a fost prima experienţă cu canoea?

N-a fost aşa fericită, pentru ca în primele două-trei săptămâni mă răsturnam într-una cu ea. Nu puteam să stau nici câţiva metri pe apă la început. Ţin minte că era martie, era şi frig şi tot cădeam în apă, iar la un moment dat chiar îmi era frică să mă mai urc în barcă. Dar apoi a venit Simion Ismarciuc, care a fost mentorul meu. El s-a urcat cu mine în barcă şi m-a învăţat să-mi menţin echilibrul şi să merg drept. E cel mai important lucru, pentru că în canoe este foarte greu să menţii direcţia. Stai în genunchi, dai la rame doar pe o parte şi rişti să te învârţi în cerc. După alte două săptămâni nu mai aveam probleme.

Aţi venit atunci la Dinamo cu pletele pe care le aveţi şi acum. Cum aţi rezistat?

N-a fost uşor. A durat ceva până m-au făcut ofiţer şi pe urmă şi mai mult până m-au făcut membru de partid. În 1972, am primit grad şi abia după şase ani, în octombrie 1978, m-au făcut şi membru de partid.

Pe vremea aceea plecaţi foarte des peste hotare, la concursuri. Aţi avut vreodată probleme cu „însoţitorii" dumneavoastră?

N-am avut niciodată probleme cu „domnii doctori" sau ce funcţii mai aveau ei. Eram băiat cuminte. Întotdeauna am încercat să nu fac exces. De regulă, ţineam foarte mult să mă întorc acasă, mereu aveam grija să nu pierd autobuzul, să nu pierd avionul.

Nu v-a tentat niciodată să rămâneţi într-o altă ţară?

Oferte am avut să rămân şi unele foarte bune, mai ales pe vremea aceea, ca sportiv, dar şi după, ca antrenor. Am preferat însă să fiu acasă cu prietenii. Mi-am construit prietenii durabile în ţară, mai ales că fiecăruia îi dedicam câte o medalie. Acesta era modul meu de a le arăta prietenia. La început, au fost părinţii, bunicii, în special bunicul care ţinea foarte mult la mine, apoi soţia, copiii, prietenii. Am câştigat pentru fiecare.

Care erau recompensele la acea vreme pentru o medalie?

Eu n-am tras niciodată pentru recompense. Pentru Jocurile Olimpice luam cam 10.000 de lei,  erau două-trei salarii. Eu toată cariera mea nu am ţinut niciodată la bani, la grade, la casă. Eram atât de sigur că şi la anul voi câştiga o medalie încât, dacă nu-mi dădeau ceva, ziceam, bine, poate îmi vor da la anul. Chiar şi în cariera militară, am ajuns general şi doar o singură dată am fost avansat la excepţional, adică înainte de termen.

Aveţi patru medalii olimpice de aur. Care vă este cea mai apropiată de suflet? Cea din 1972 venită după acea păţanie cu pagaia ruptă?

Aia are, într-adevăr, o poveste deosebită. Fiecare însă, la rândul ei, are o însemnătate specială. De fiecare dată, ultima mi s-a părut cea mai importantă, pentru că mi-o doream cel mai mult. Dar, după ce o obţineam, voiam să demonstrez că pot câştiga încă o dată. Şi tot aşa. Dar prima medalie a rămas în sufletul meu, cea din Mexic, pentru că m-am simţit atras de acea zonă a lumii unde am revenit de fiecare dată cu plăcere.  Oamenii de acolo aveau un stil de viaţă extraordinar, cu dansuri, cu petreceri, iar la acea vreme, pentru mine, venit din baltă, unde dansam cu pelicanii, era ceva nemaivăzut.

Ce vă motiva?

Victoria. Eu nu concepeam să vin acasă fără aur. Toţi se obişnuiseră cu asta. Mi-aduc aminte că am păţit-o cu fiica mea. Avea vreo 4-5 anişori, când am avut o competiţie la Snagov. Am sosit atunci pe locul doi, nu mai ştiu cine ne-a bătut. După festivitatea de premiere, m-am dus şi i-am pus medalia de argint la gât şi ea a dat-o imediat jos şi a aruncat-o! Nu-i convenea că am luat locul doi, deja era obişnuită cu aurul.

Deranjat de atmosfera din lot

Care a fost principalul dumneavoastră atu în comparaţie cu adversarii pe care îi învingeaţi mereu?

Pregătirea. Mă antrenam tot timpul, ore în şir. La competiţii, uneori, mă pregăteam pe ascuns, pe lângă antrenamentele oficiale, ca să nu vadă ceilalţi. Dacă ajungeam la un anumit timp cu care eram sigur că nu pot pierde, atunci dispăreau şi emoţiile. Când eram la start, n-am avut niciodată emoţii. Mă uitam la ceilalţi şi îi vedeam livizi, transfiguraţi şi atunci ştiam că i-am bătut deja. De altfel, până în 1984, când am decis să mă retrag, niciodată nu am simţit că am dat totul într-o cursă. Abia atunci, după Olimpiadă, revăzând şi imaginile, figura schimonosită de efort, mi-am dat seama că a venit momentul.

Sunt nenumărate exemple de campioni de talia dumneavoastră care se retrag, dar apoi, mânaţi de spiritul de competiţie, revin în activitate.Cum aţi rezistat tentaţiei?

Îmi propusesem, oricum, să mă retrag după o Olimpiadă. Totdeauna am fost foarte atent la forma pe care o aveam ca nu cumva să ajung să mă retrag după ce pierd. Probabil, aş mai fi ieşit campion mondial încă un an sau doi după 1984, dar până la Jocurile Olimpice de la Seul era un drum lung şi ştiam că nu aş mai fi putut lupta pentru aur.

La final de carieră, au existat şi ceva regrete?

Am avut regrete destule, pentru că nu toată cariera mea a fost strălucită şi nici n-am început cu dreptul întotdeauna. Când m-am apucat de acest sport, abia stăteam în barcă. La prima competiţie, în 1967, am fost descalificat. La prima participare internaţională am bătut campionul olimpic, dar am fost descalificat că am depăşit culoarul cu pagaia.  În Mexic, la prima Olimpiadă, în proba de simplu, am condus 900 de metri şi pe urmă m-am înţepenit şi m-au luat pe braţe din barcă. La München, pagaia ruptă. Dar am avut această tărie, să lupt, să mă autodepăşesc, pentru că aveam un vis. Şi la copii, ca antrenor, le spuneam: „Dacă ţi-ai propus un vis, nu lăsa pe nimeni să ţi-l compromită".

Cât de greu a fost să le transmiteţi elevilor mentalitatea de învingător?

Destul de greu, dar cred că în mare parte am reuşit. Nu le pretindeam să facă ce am făcut eu, să câştige patru medalii olimpice de aur, dar încercam să-i aduc cât mai aproape, să-i conştientizez că fără muncă nu se pot obţine rezultate şi, dacă tot îşi propun un vis, atunci să-l ducă până la capăt. Aceasta este cea mai grea misiune a unui antrenor. Trebuie să fie un bun psiholog.

Câte medalii au cucerit elevii dumneavoastră?

Le-am pierdut şirul pe la o sută şi ceva. 

Aţi plecat acum doi ani de la lotul naţional în condiţii mai delicate. Dacă analizaţi acum, la rece, toată situaţia, care ar fi explicaţia?

Nu mi-a mai plăcut atmosfera. Nu m-am mai înţeles cu anumite personaje. Nu-mi pare rău şi nu poate să mă acuze cineva că am lăsat echipa vraişte. Ca dovadă, rezultate au fost. Trebuiau să vină şi alţii mai tineri şi, oricum, aveam de gând ca la un moment să mă apuc de un proiect,  să încep să fac ceva şi pentru oamenii din comunitatea de unde am plecat.

A luat aurul cu barca ruptă!

Întâmplarea de la JO 1972, de la München, când Patzaichin a vâslit în calificări cu pagaia ruptă, pentru ca apoi, în finală, să câştige medalia de aur, nu este singura incredibilă din cariera sa. „La Mondiale, în 1982, la Belgrad, în prima zi, am luat bronzul şi era musai să iau şi aur. Altfel, mi-era ruşine să vin acasă. Mai rămăsese proba de 10.000 de metri. Am luat startul împreună cu Toma Simionov şi în primii 500 de metri a fost o busculadă şi ni s-a spart barca. Luam apă şi barca se ducea la fund. Am tras la margine şi eram pregătiţi să abandonăm. Şi atunci am avut o idee. Am lovit cu pumnul lemnul în zona în care se produsese spărtura şi bucata desprinsă s-a aşezat la loc. Adversarii luaseră avans, dar proba era lungă. La 8.000 de metri i-am prins şi am câştigat. Poate dacă în prima zi am fi luat aur, am fi abandonat la 10.000 de metri, dar nu puteam să vin doar cu un bronz acasă", a povestit Patzaichin.

„Aş vrea ca statuia mea din faţa Stadionului Dinamo să nu existe"

Foştii dumneavoastră elevi vă mai sună, pentru un sfat, pentru o îndrumare?

Încearcă să-mi mai ceară sfaturi, programe de pregătire, dar i-am rugat întotdeauna să nu mă implice. N-aş vrea să fiu acuzat sub o altă formă. Altfel, sunt deschis să discut cu ei despre orice altceva şi cu mulţi am rămas apropiat.

Aţi părăsit apoi şi clubul Dinamo, unde v-aţi desfăşurat întreaga activitate şi unde aveţi chiar şi o statuie în faţa sediului...

Sincer, nici n-aş vrea ca acea statuie să existe. Am fost dezamăgit de oamenii în care am avut încredere şi pe care i-am adus lângă mine, de asta am plecat. Nu vreau să comentez mai mult.

Cine v-a fost alături în momentele grele ale carierei?

Familia, prietenii, echipa. De fapt, toţi cei din jurul meu formau o echipă. După Montreal, singura Olimpiadă la care am participat şi
n-am luat medalie, eram foarte descurajat. Dar toţi mi-au spus, eşti încă tânăr, ai 27 de ani, poţi merge mai departe. Chiar dacă practici un sport individual, echipa din jur este foarte importantă. Din păcate, în ultimii ani, am uitat să lucrăm în echipă, să muncim în echipă. Toată lumea face lucruri pe ascuns, individual. Ba, mai mult, încercăm să-i dăm şi în cap celui de lângă noi.

Ai învins, continuă! N-ai învins, continuă! E, practic, povestea carierei dumneavoastră...

Da, este mottoul meu. Am citit vorbele lui Nansen, cândva, la începutul carierei şi de atunci m-am ghidat după ele. Uneori, când dădeam autografe pentru copii le scriam lângă semnătura mea şi aceste cuvinte.

Ivan Patzaichin

- Data şi locul naşterii: 26 noiembrie 1949, Mila 23, Tulcea
- Studii: A absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport în 1975 şi a devenit membru al Clubului Sportiv Dinamo din Bucureşti.
- Palmares olimpic: 4 medalii de aur: Mexico 1968 (canoe C2 - 1.000 m), München 1972 (canoe C1 - 1.000 m), Moscova 1980 (canoe C2 - 1.000 m), Los Angeles 1984 (canoe C2 - 1.000 m). 3 medalii de argint: München 1972 (canoe C2 - 1.000 m), Moscova 1980 (canoe C2 - 500 m), Los Angeles 1984 (canoe C2 - 500 m).
- Palmares mondiale: 9 medalii de aur, 4 de argint şi 9 de bronz.
- A fost o dată campion european şi are 50 de titluri naţionale.
- Ca antrenor, a cucerit peste 100 de medalii în toate competiţiile.
- A fost decorat cu „Meritul Sportiv clasa 1" şi „Colanul de Platină", cea mai înaltă distincţie acordată de Comitetul Internaţional Olimpic. Este singurul sportiv român care o deţine!

image
Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite