Iolanda Balaş: "Am vândut ziare ca să pot să trăiesc"

Fosta mare atletă a trecut prin momente grele în copilărie, dar, printr-o dorinţă extraordinară, a realizat lucruri fantastice ca sportiv şi manager

Marea Doamnă a atletismului românesc a împlinit, ieri, 70 de ani, vârstă pe care nu şi-o arată în niciun fel. Plină de energie, Iolanda Balaş munceşte, încă, în slujba atletismului, sport pe care îl adoră şi pentru care ar fi în stare să facă orice. Într-o discuţie particulară, Ioli, aşa cum o numesc prietenii, ne-a dezvăluit câteva amănunte prea puţin ştiute, din viaţa unei campioane.
Dublă campioană olimpică, deţinătoare a 14 recorduri mondiale, în numai 5 ani, Iolanda a deţinut supremaţia absolută la săritura în înălţime. Asta a făcut-o pe Marea Doamnă a atletismului românesc să intre definitiv într-o carte de aur a marilor campioni. Puţini ştiu însă că, până să ajungă la performanţă, Iolanda a fost nevoită să alerge după bani, de mic copil, pentru a putea supravieţui. Obicei pe care şi l-a păstrat până acum, de această dată cu scopul ca sportul românesc să meargă mai departe. "Eram la Timişoara, imediat după război. Trăiam doar cu mama, care era femeie de serviciu. Chiar dacă aveam doar 12 ani am fost nevoită să contribui la bugetul familiei. Aşa că am convins un chioşc să le vând ziare. Eram bucuroasă seara când ajungeam acasă cu puţinii bănuţi pe care îi strângeam", ne-a declarat, zâmbind, doamna Balaş. şansa i-a surâs însă repede, pentru că o familie de atleţi din Timişoara a văzut-o jucându-se în curtea casei în care locuia şi, sesizându-i abilităţile fizice, au dus-o la secţia Electrica de pe malurile Begăi. După desfiinţarea clubului timişorean, a venit la CCA, ulterior Steaua, echipă la care a cunoscut cele mai mari satisfacţii. "La Steaua am beneficiat de o atmosferă propice performanţei. Aici am avut condiţiile de a ajunge în top", spune Ioli.
S-a contrat cu Gheorghe Gheorghiu Dej
Înainte de Jocurile Olimpice de la Roma, din 1960, Iolanda Balaş a refuzat să facă deplasarea împreună cu restul delegaţiei, după ce antrenorul şi soţul ei, Ion Soter, nu a primit viză, pe motiv că are un frate în străinătate şi că ar putea cere azil. După ce diriguitorii sportului românesc nu i-au rezolvat problema, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat la Comitetul Central, unde a intrat la secretarul general al partidului din acea vreme, Gheorghe Gheorghiu Dej. "
Nu sunt dispusă să reprezint ţara care nu are încredere în mine
, i-am spus atunci lui Gheorghiu Dej. Într-o oră, problema s-a rezolvat, iar Soter a mers cu mine", îşi aminteşte, fosta mare atletă.
Bucuroasă de rezultatele ca manager
Odată încheiată activitatea sportivă, în 1967, Iolanda s-a dedicat "unui nou capitol", după cum îi place să-şi caracterizeze activitatea din ultimele decenii. După o muncă prestată la Steaua, ea a ajuns, la începutul anilor 90, după primele alegeri libere, în fruntea atletismului românesc. În 1993 a înfiinţat Fundaţia Atletismului Românesc şi, din fonduri extrabugetare, a construit un sediu cu care nicio altă federaţie nu se prea poate mândri. În plus, a atras bani, tot extrabugetari, cu care a ajutat la construirea de piste de ultimă generaţie pe nu mai puţin de 14 stadioane din ţară. "Asta va rămâne şi după moartea mea", se mândreşte fosta campioană.
Controlată la sânge de cinci ori
Respirând aerul unei nobleţi rafinate, doamna Iolanda rămâne siderată de felul în care sunt priviţi cei ce au adus enorm pentru ţară. Iar o persoană, care a atras ultima oară 65.000 de euro din partea regelui Albert de Monaco pentru construirea pistei de la Iaşi, nu prezintă încredere la ea acasă. "De cinci ori mi-au venit controale la fundaţie şi mulţi m-au întrebat cât mi-am tras? Ce să câştig, dacă totul e din venituri extrabugetare? Nu văd bani la faţă, doar sponsorizări. şi în continuare stau într-un apartament de trei camere la bloc", s-a destăinuit doamna Balaş.