Civilizaţia sportului: „Necazurile“ limbii române

Se folosesc cu stăruinţă cuvinte străine în locul celor româneşti sau devenite româneşti.

Astfel, orice ascultător sau telespectator se întreabă, pe bună dreptate, de ce „buturi" în loc de poartă, de ce „golchipăr" în loc de portar, de ce „eroare impardonabilă" în loc de greşeală de neiertat ş.a.m.d. Ca să aflăm, vezi Doamne, ştim şi alte limbi? Iar când nu ne mai ajung termenii străini, se abat asupra bietei limbi române alte expresii. Jucătorii nu mai sunt din Braşov, Timişoara sau Cluj, ci „de sub Tâmpa", „de pe malul Begăi" sau „de sub poalele Feleacului".

Concluzia: fie incompetenţă, fie lipsă de documentare sau pur şi simplu superficialitate, dar toate ducând la stâlcirea limbii române, precum şi, implicit, la compromiterea emisiunilor sportive. La care contribuie din plin şi fotbaliştii care ne spun mereu: „sperăm că", „vom da totul", „mereu la victorie" etc. Închei cu una dintre frazele cele mai incorecte şi mai caraghioase, rostită de obicei cu multă seriozitate în fotbalul nostru drag: „Totul depinde de noi şi numai de noi".