Adevarul.ro

Multipla campioană olimpică spune că se simte mai respectată în străinătate, motiv pentru care intenţionează să părăsească România la finalul carierei.

Cătălina Ponor e actuala vedetă a lotului feminin de gimnastică al României. Retrasă din activitate în 2007, ea a revenit în sala de antrenamente după patru ani şi, în ciuda contestatarilor, a izbutit să concureze la Mondialele de la Tokyo. Prin intermediul „Gerovital", care în perioada 14 octombrie - 14 decembrie direcţionează 1% din vânzarea produselor sale în scopul pregătirii echipei Olimpice a României pentru JO 2012, Cătălina a acceptat provocarea „Adevărul" şi ne-a vorbit deschis despre trecut, prezent şi viitor.

„Adevărul": Cum ai ajuns la gimnastică?

Cătălina Ponor: La vârsta de 4 ani, de mânuţă cu bunica mea. Probabil mi s-a dat harul ăsta de la Dumnezeu, pentru că întotdeauna când treceam pe lângă sala de gimnastică arătam cu degetul că vreau acolo. Am intrat în sală şi n-am mai putut să plec.

Ce visai să devii când erai mică?

Nu ştiu dacă visam altceva, pentru că dacă am început la 4 ani, am continuat cu acest vis şi am continuat, în primul rând, dorind să ajung ca Nadia. Pentru că Nadia pentru mine a fost un exemplu pe care doream să-l egalez.

În 2004, la Jocurile Olimpice de la Atena, simţeai că eşti favorită la aur sau doar sperai să te clasezi pe primul loc?

Nu speram, chiar puteam spune: „Da! Sunt o favorită la medalie". Într-adevăr, nu mă gândeam că o să iau trei medalii, dar îmi doream cel puţin două.

Ai avut vreun presentiment legat de cele trei titluri?

Da, cu o seară înainte de Olimpiadă am visat trei cai albi! Nu am ştiut ce înseamnă, după care mama mi-a explicat şi mi-a spus că acesta e un semn foarte bun.

Ai avut vreun moment în care ai vrut să pleci de la gimnastică?

Tot timpul sunt astfel de momente în viaţă. Eu am fost mereu tare şi, când am avut astfel de momente, n-am cedat. Din contră, am încercat să mă împing de la spate şi să mă ambiţionez.

De ce ai decis să te retragi prima dată?

Din cauza problemelor de sănătate. Şi acum, dacă aş avea o problemă foarte gravă, care nu mi-ar mai permite să practic gimnastica, cu siguranţă aş opta pentru ceea ce înseamnă viaţă şi sănătate în general.

Anul acesta ai avut o problemă la inimă...

Nu a fost ceva grav. A fost o problemă normală pentru un sportiv. Am avut o mică malformaţie din naştere care îmi provoca tahicardie şi nu mă lăsa să continui, aşa cum trebuie în timpul exerciţiului.

Acum e totul rezolvat?

Aproximativ. Cu toate că doctorul mi-a spus că e posibil să mă mai întâlnesc cu astfel de probleme. Dar se fac controale o dată la şase luni.

Ce te-a determinat să revii la gimnastică după retragere?

Sincer, mi-a lipsit foarte tare. Mi-a lipsit sala, mi-au lipsit antrenamentele, mi-a lipsit chiar şi cantonamentul. Mi-au lipsit concursurile în special, şi chiar îmi doream să revin.

Momentul decisiv care a fost?

M-am uitat aşa, în urmă, şi am spus că dacă sunt alte gimnaste, din alte ţări, care pot să facă gimnastică la vârste destul de înaintate, de ce să nu fac şi eu la fel? Şi am venit foarte concentrată, foarte hotărâtă, şi m-a ajutat Dumnezeu să arăt că totuşi se poate reveni şi după patru ani.

Cum te-ai simţit după primul antrenament?

Aoleu! Vorba aia, mă întorceai cu cearceaful, că abia mă mai ţineam pe picioare! Dar e normal. Primele luni au fost de coşmar pentru mine, pentru că am tras foarte tare să revin. Făceam febră musculară şi mi-era greu chiar să mă ridic din pat. Toată ziua eram cu aspirina după mine. Cu masajele, cu una, cu alta. E normal, după o pauză atât de lungă...

Ultimele Mondiale au fost o dezamăgire prin prisma rezultatului sau o realizare că ai ajuns la ele?

70-30 la sută. Mai mare e dezamăgirea. Cele 30 la sută sunt pentru că m-am bucurat că am reuşit să revin şi toată lumea a fost mulţumită de mine. Eu personal însă sunt foarte dezamăgită, fiindcă, deşi am revenit după patru ani, n-am reuşit să urc pe podium.

Cât stai în cantonament?

Păi doar ce am venit acum de acasă. Am avut patru zile libere. Au fost singurele pentru mine de când m-am întors în gimnastică.

Deci 11 luni pe an stai în cantonament?

Normal. Aş putea zice chiar 12 luni, că nu stau adunat o lună acasă.

Aveţi oră de stingere?

Bineînţeles. Că doar nu face fiecare ce vrea. La 10 jumătate e stingerea. Mie nimeni nu-mi mai ţine cont, dar eu sunt foarte conştientă şi stiu la ce oră să mă pun să dorm. Sper că şi din partea fetelor ora de stingere e respectată.

Cum a fost experienţa din SUA?

Frumoasă. Am avut oameni care au ştiut să mă înveţe foarte multe. Chiar mi-a plăcut. Îmi plăcea viaţa de acolo şi cum se comportau fetele cu mine, şi cum se comporta lumea în general cu mine. Pot să spun, şi o spun cu mare regret, în altă parte sunt mult mai respectată decât în România. Dacă aici nu toată lumea ştie să respecte omul şi valoarea, în altă parte oamenii ştiu să aprecieze ceea ce au şi ştiu să-şi păstreze valorile lângă ei.

Te gândeşti ca după încheierea carierei să te duci în SUA?

Da, de ce nu? Atât timp cât n-o să am ce face aici sau nu o să găsesc ceva pe placul meu, care să fie satisfăcător şi ca rezultat, dar şi financiar, da, probabil că o să plec din ţară.

Ai primit oferte?

Multe. Şi săracele stau acolo. Le-am spus tuturor: acum am gimnastică! După care discutăm.

Ai avut propuneri la nivel de copii sau echipe naţionale?

Şi la nivel de copii, şi fete mai mari, care au perspectivă de lot şi de elită, în general.

Ai avut oferte să concurezi pentru alte ţări?

Da, unele foarte mari. Dar sinceră să fiu, nu ştiu dacă aş fi putut să ajung la Mondiale şi să concurez cu România. Nu cred că aş fi avut puterea de a concura contra româncelor.

„Nadia e ca o mamă pentru mine"

Nadia Comăneci

Ce ai simţit când ai văzut-o pentru prima dată pe Nadia?

Am fost emoţionată. S-a întâmplat la aproape 16 ani. Eram la Mondiale în 2003 şi atunci am văzut-o pentru prima dată. Era idolul meu şi-mi doream să o cunosc şi să fiu faţă în faţă cu ea.

Ce reprezintă acum Nadia Comăneci pentru tine?

O foarte bună prietenă cu care pe perioada Mondialelor am vorbit non-stop. M-a încurajat tot timpul, iar când nu i-a plăcut ceva mi-a spus. Şi nu numai că o consider o prietenă, o consider ca o mamă, pentru că întotdeauna a avut grijă de mine şi ştie să mă aducă lângă ea.

Cum s-a schimbat Octavian Bellu din 2004 până acum?

E acelaşi. E normal să fie exigenţi şi dânsul, şi doamna Mariana (n.r. - Bitang). Fără exigenţă şi fără muştruluieli nu se poate face performanţă.

Ai emoţii mai mari când e mama ta în sală?

Mama ştie că nu prea are voie la concursuri. Pentru că o simt. O simt întotdeauna. O dată mi-a făcut-o la Ploieşti. Mi-a spus că nu vine, că nu vine, şi am simţit-o. Am simţit-o acolo, pentru că imediat m-am uitat la ea şi am văzut-o. O găsesc în sală imediat. Persoanele foarte apropiate le găsesc în sală oriunde ar fi, pentru că le simt. Chiar şi pe domnul Matei (n.r. - primul ei antrenor) l-am găsit la Olimpiadă!

O suni pe mama ta prima după un concurs?

Da, normal. După Mondiale însă, nu-mi venea să sun pe absolut nimeni. Pentru că pentru mine dezamăgirea a fost foarte mare. Şi am început să plâng. Şi cred că am plâns cam toată noaptea atunci. A venit domnul Bellu la mine, m-a luat în braţe, m-a încurajat, mi-a spus cuvinte frumoase, dar totuşi, în sufletul meu, a fost acea dezamăgire peste care nu puteam trece. Şi atunci am lăsat ca starea să treacă şi a doua zi am sunat-o pe mama. Cu toate că mama era fericită pentru mine că am reuşit să fac ceea am făcut, după atâţia ani.

Cum sărbătoreşti o victorie mare?

Păi ce, e timp de sărbătorit? Te bucuri pentru acea medalie, după care ajungi iar în sală şi o iei de la capăt. Ca să te bucuri şi de restul medaliilor.

Eşti superstiţioasă?

Nu, dar întotdeauna am încredere în Dumnezeu. Şi când urc pe aparat îmi spun un „Doamne-ajută".

Câte pluşuri ai primit în dar de la admiratori?

Ooo, multe. Păi cred că am vreo cinci-şase saci de tot felul de jucărele, pluşuri. Pentru că îmi plac foarte mult. Chiar mă supăr foarte tare pe mama când îmi ia o jucărie de acolo şi vrea să o dea la cineva. Orice, dar nu jucăriile mele de pluş, pentru că sunt de suflet. Fiecare are semnificaţia ei şi o am de undeva, l-am primit de la cineva, chestii de genul ăsta. Dacă mă uit la fiecare pluş în parte îmi aduc aminte. Şi ştiu, ăsta e de acolo, ăsta e de dincolo. Aşa am toată istoria mea în spate.

Câte cereri în căsătorie ai primit până acum?

Doamne fereşte! Nu există aşa ceva, pentru că ştie foarte clar toată lumea că nu am timp de aşa ceva şi nici nu mă interesează în momentul ăsta. Eu zic că sunt prea mică acum ca să am cereri în căsătorie.

E greu să fii îndrăgostită, dar să fii şi gimnastă în acelaşi timp?

Nu, atât timp cât intri în sală şi eşti concentrată, şi eşti cu gândul la ceea ce ai de făcut, în afara sălii nu interesează pe nimeni dacă eşti sau nu eşti îndrăgostit.

Ai luat vreodată un autograf de la vreo gimnastă?

Da, cum să nu? Păi când eram mică le-am prins pe Simona Amânar, pe Lavinia Miloşovici, pe Andreea Răducan. Dacă nu mă înşel, am autograf şi de la Nadia.

Tu câte autografe ai dat la viaţa ta?

Ooo, nu ştiu, vorba-aia, fără număr...

Câţi prieteni ai pe Facebook, ştii?

În jur de 1.300-1.400. Nu dau „Accept" chiar la toată lumea, dar nici n-am nimic de ascuns. Dacă sunt fani şi îşi doresc tare mult să mă aibă ca prietenă, nu am nicio problemă. Bine, nu vorbesc cu toată lumea.

"Unde mă văd peste 20 de ani? Probabil o să am şi eu familia mea. Viaţa e imprevizibilă şi nu poti să-ţi dai seama. Doamne fereşte, azi poţi fi, mâine poţi să nu mai fii. "

Cătălina Ponor

Data şi locul naşterii: 20/08/1987, Constanţa

Înălţime: 1,59 metri

Greutate: 51 de kilograme

Palmares:

Jocurile Olimpice

- 2004: 3 medalii de aur (echipe, sol, bârnă)

Campionatele Mondiale

- 2003: 3 medalii argint (echipe, bârnă, sol)

- 2007: 2 medalii bronz (echipe, bârnă)

Campionatele Europene:

- 2004: 3 medalii de aur (echipe, bârnă, sol)

- 2005: 1 medalie de aur (bârnă)

- 2006: 1 medalie de aur (bârnă), 1 medalie de argint (echipe), 1 medalie de bronz (sol)