EXCLUSIV. Andrei Pavel: „Nu am mai apucat să-mi dau BAC-ul"

„Cneazul“ a dezvăluit care sunt cele mai importante visuri ale sale: cât mai multe victorii în Grupa Mondială şi o academie de tenis în România. Şi mai vrea ceva: să-şi definitiveze studiile.

Al doilea cel mai bun jucător din istoria tenisului românesc, Andrei Pavel, a făcut destule compromisuri pentru a deveni „cineva" în elita sportului alb la nivel mondial. La 16 ani, a abandonat şcoala, a lăsat familia la Constanţa şi a luat drumul Germaniei. Acolo a cunoscut nu doar realizarea profesională, ci şi pe cea personală, întâlnind-o pe soţia sa, Simone. Pavel mai povesteşte care a fost impactul cu Occidentul pe când avea doar 16 ani.

„Adevărul": Care sunt cele mai frumoase amintiri de la primii paşi în tenis?

Andrei Pavel: Constanţa, cu casa mea părintească, antrenamentele de la care mă întorceam cu tata de mână, fără să vorbim un cuvânt despre ele, cantonamentele cu prietenii mei şi concursurile. Aş mai adăuga satisfacţia şi mândria câştigării primului trofeu.

La câţi ani ai câştigat primul concurs şi primii bani?

La 9 ani. Nu avem niciun an de când mă apucasem de tenis şi am reuşit să mă impun la un mic turneu. Primii bani i-am luat mult mai târziu, deoarece atunci recompensa consta în diplome, medalii, cupe sau dulciuri. Oricum, contează enorm pentru un copil să-i atârni o medalie de gât. Astfel, prima mea „leafă" am luat-o la 16 ani, când am câştigat „Satelitul Românesc". Un concurs foarte important pentru care am fost recompensat cu vreo 4.000 de dolari. Erau o groază de bani. Nu-mi aduc aminte ce am cumpărat din ei, dar probabil s-au chletuit tot pe deplasări şi alte recuzite din tenis.

Care au fost antrenorii şi mentori tăi?

La 8 ani am început cu Viorel Pop. De la 11 ani am continuat cu Radu Popescu, cu care m-am pregătit până la 16 ani, când am plecat în Germania. Ajuns acolo, m-a preluat un neamţ, Fischer, care, acum, nici nu mă mai salută. A fost o despărţire foarte urâtă, dar am învăţat ceva din relaţia asta: să nu ai încredere în toată lumea. Apoi, am avut sparring partener un prieten croat care era plătit de sponsorul meu. Acesta m-a ajut să ajung în primii 100 de tenismeni ai lumii. Între timp, l-am cooptat în echipă şi pe fizioterapeutul Ionuţ Gavrilă.

Da, ai avut ceva antrenori...

Da. Explicaţia este simplă. Devii prieten cu un om cu care stai pe drumuri mult timp şi atunci dispare respectul antrenor-jucător. De aceea preferam să-i schimb. De la toţi am avut de învăţat. Am mai mers la turnee cu George Cosac, cu Adi Marcu şi cu Florin Segărceanu. Spre sfârşitul carierei nu mi-a mai trebuit un antrenor, ci pur şi simplu cineva să vină cu mine.

Eşti pe drumuri de mic. Cum ai reuşit să te împarţi între tenis şi şcoală?

Când mi-am dat seama că tenisul este ceea ce vreau să fac în viaţă, şi-mi petreceam mai mult timp pe teren decât în altă parte, am primit de la Ministerul Învăţământului o scutire de frecvenţă. Chiar şi aşa a fost foarte greu. Până în '89, ziua mă antrenam şi seara îmi făceam temele la lumina lumânării. Mama m-a ajutat enorm în acest sens. Stătea şi învăţa cu mine. Apoi s-au înteţit concursurile, deplasările şi am ajuns mai rar pe la şcoală.

Deci, studiile au trecut în plan secund, nu?

Eram la Liceul cu Program Sportiv din Constanţa şi, din cauza absenţelor, m-au dat afară când eram în clasa a XI-a.

Aşa am abandonat şcoala şi fiind plecat în Germania nu am mai reuşit să dau Bacalaureatul nici până în ziua de azi. Am vrut să-l dau în urmă cu doi ani, dar, din păcate, n-am mai ajuns în România în acel moment. De acum, voi avea timp să mă concentrez şi pe acest aspect deoarece nu vreau să las lucrurile neterminate. Cine ştie...până la 60 de ani am tot timpul (râde).

Cum ai ajuns în Germania la o vârstă atât de fragedă?

În 1990, eu şi Irina Spîrlea am câştigat Campionatele Europene de 16 ani. Atunci, Mihai Rusu, care lucra la Europa Liberă, în Germania, ne-a făcut rost de un contract în München.

După patru luni, sponsorul nu a mai avut bani, astfel că antrenorul neamţ pe care l-am întâlnit acolo, pentru prima dată, m-a văzut, i-a plăcut cum joc şi m-a dus în nordul Germaniei, la un concurs. La clubul unde s-a desfăşurat competiţia am întâlnit un antrenor român, Ion Geantă, care m-a luat sub aripa sa. Şi aşa am dus-o din aproape în aproape.

18 ani de stat în Germania, căsătorit cu o nemţoaică şi totuşi nu ţi-ai luat cetăţenia acestei ţări. De ce?

O singură dată a fost vorba de cetăţenie, mai pe la începuturile mele în Germania. Era problema cu vizele că trebuia să particip la turnee în foarte multe ţări şi să merg pe la ambasade, să pierd timp. Umpleam un paşaport în doar două luni de zile. Chiar m-am interesat, am făcut demersuri, dar mi s-a zis că trebuie să renunţ la cetăţenia română. Şi atunci am zis un „nu" categoric. Apoi, România a intrat în UE şi puteam să am ambele cetăţenii, dar deja nu mai aveam nevoie de viză ca să călătoresc şi deci n-am mai vrut.

Cu Ecuador pentru Grupa Mondială

România va întâlni Ecuadorul în barajul pentru promovarea în Grupa Mondială a Cupei Davis. Partida se va disputa la 17-19 septembrie, în România. Ecuadorul este cel mai accesibil adversar, tricolorii evitând astfel, adversari de temut precum SUA, Elveţia, Germania sau Suedia. Vedetele ecuadorienilor? Fraţii Nicolas şi Giovanni Lapentti. Nicolas Lapentti (33 de ani) este jucătorul ecuadorian clasat cel mai bine în ATP (locul 128), în timp ce fratele său (27 de ani) se află abia pe locul 251.

Andrei, Marius, Simone şi Caroline, sau altfel spus, o familie fericită

„Simone îmi este soţie, mamă, dar mai ales prietenă"

Cum ai întâlnit-o pe soţia ta, Simone?

În Germania, fiul sponsorului meu a dat o petrecere de ziua lui şi acolo ne-amîntâlnit. Ne-am plăcut şi am continuat să ne întâlnim câţiva ani până am oficializat relaţia. Apoi, au venit cei doi copii ai noştri, Caroline şi Marius. Ne iubim ca în prima zi, deşi anul acesta se împlinesc 16 ani de când suntem căsătoriţi.

Soţia ta este cu şase ani mai mare decât tine. Te-a ajutat în vreun fel acest lucru având în vedere că tu erai un copil în Germania?

Simone a avut un rol important în cariera mea. Ea m-a susţinut şi la bine, dar şi la greu. M-am îndrăgostit de ea şi sunt încă îndrăgostit. Ea mi-a fost şi îmi este şi mamă şi soţie, dar mai ales prietenă. Ştiu că niciodată nu poţi şti cum va fi până la sfârşit, dar noi trăim prezentul şi acesta este incredibil de fericit pentru familia mea. Sper să dea Dumnezeu să ne ţină tot aşa mult timp de acum încolo.

Ai reuşit să-ţi ţii familia foarte bine ascunsă de ochii lumii în toţi aceşti ani...

Nu e vorba că am ascuns-o, dar nici mie şi nici soţiei mele nu ne place să epatăm. Niciodată nu mi-a plăcut să scot în faţă viaţa mea privată. E familia mea şi e doar pentru mine. Şi aşa gândesc şi cei de acasă. Familia nu este pentru public.

Dar la meciurile tale au fost?

De nenumărate ori. De exemplu, Caroline până la 3 ani a fost de şase ori în America şi de două ori în Australia. Când am câştigat Masters Series în Canada avea doar un an şi era cu mine la meci. Simone şi Caroline au fost tot timpul cu mine. Când a venit şi Marius a fost mai greu să ne deplasăm cu doi copii. Dar ştiam că sunt cu mine în orice colţ de lume. Simone m-a ajutat foarte mult, mai ales la început. Apoi mi-a lăsat drum deschis. Mi-a zis „Andrei, fă ce ştii tu mai bine şi o să am eu grijă de restul". Nu mi-a zis niciodată de ce o las singură sau cât îi este de greu. Fără ei nu cred că aş fi rezistat atâta timp în tenis.

Caroline şi Marius ţi-au moştenit talentul la tenis?

Caroline a făcut puţin tenis şi s-a lăsat că nu i-a plăcut. Marius însă este foarte talentat, mai joc cu el din când în când, dar nu e decis să facă din asta o carieră.

„Vreau o academie şi-n România"

Accidentările nu te-au ocolit...

În 2008, după meciul de Cupa Davis, pe care l-am jucat cu Franţa, am avut accidentarea de la spate, care a fost foarte gravă. Doctorii mi-au spus că ar fi mai bine să mă las pentru a nu mi se întâmpla o nenorocire. Câteodată, aveam impresia că-mi cade tavanul în cap, că n-aveam stare să stau în acelaşi loc atâta timp. În 2009 m-am retras definitiv. Repetam zilnic că este ultimul meu sezon. Aşa că la ultima competiţie, de la Bucureşti, eram deja împăcat cu mine însumi.

Ţi-ai anunţat de atâtea ori retragerea şi apoi ai revenit... nu te bate gândul să intri din nou în teren?

Nu, nu mai vreau! Trebuie să vină alţii la rând. Deşi, câteodată, mi-e foarte dor de competiţii. Chiar în urmă cu câteva săptămâni am jucat cu John McEnroe, într-un meci caritabil. Am simţit că mă mai pot mişca în teren, dar mi-am zis că trebuie să pun frână la toat gândurile astea, chiar dacă mie-mi place competiţia. Acum mă bucur când îi văd pe jucătorii noştri pe la turnee. Îi urmăresc pe internet şi mă bucur pentru ei când ajung mai sus într-o competiţie. Ba chiar îi încurajez prin sms-uri.

Lipsa sponsorilor, a condiţiilor de antrenament nu ţi-au dat bătăi de cap ca mai tuturor jucătorilor români?

Normal că şi eu am avut astfel de piedici în carieră, dar am încercat de cele mai multe ori să-mi demonstrez mie că pot să ies din chestiile astea singur, fără să strig în stânga şi dreapta. Am trecut, de multe ori, prin multe momente grele, pe care însă am reuşit să le depăşesc. De multe ori am tras de mine mult mai mult atunci când nu am avut, decât atunci când am avut. Şi poate câteodată e bine să nu ai ca să te mobilizezi şi să-ţi creezi un psihic puternic.

Ai pus bazele unei academii de tenis în SUA. Mai rămâne valabilă şi cea din România?

Acesta este şi va fi visul meu, care sper ca într-o bună zi să se realizeze. Este foarte greu, dar am planuri şi deja am vorbit cu nişte persoane pentru a-l pune în aplicare. Îţi spun cu mâna pe inimă că la academia din România nu renunţ. Când o să mă mut în România, peste patru-cinci ani va fi ridicată şi aceasta. Acum am ales să ne mutăm în America mai ales pentru copiii noştri. În România, ar fi fost mai greu pentru familie, dar mai uşor pentru afaceri. Aici sunt cunoscut, tot timpul e agitaţie şi stres, toată lumea trage de tine şi tu tragi de ei. În Germania ne-am acomodat cu un anumit fel de trai, mai liniştit, fără stres şi departe de lumea asta învolburată. Am dorit momentan ca acest stil de viaţă să-l continuăm în SUA.

Cine este Andrei Pavel

-Data şi locul naşterii: 27 ianuarie 1974, Constanţa
-Reşedinţă: Pheonix (SUA)
-Jucător profesionist din 1995
-Locul cel mai bun în clasamentul de simplu ATP: 13, în 2004
-Palmares: Titluri la simplu - ATP Masters Series Canada (2001) , St. Poelten (2000), Tokyo (1998) , finale jucate: Umag (2007), Poertschach (2006), München (2005), ATP Masters Series Paris (2003), Hertogenbosch ,
München (1998); La dublu - Barcelona (2007), Gstaad , München, Auckland (2006), Kitzbuhel (2005), Bucureşti (1998)
-S-a retras în 2009
-În prezent este căpitan-nejucător al echipei României de Cupa Davis.

„Cneazul" despre...

... cea mai gravă accidentare
-La 19 de ani, când mă aflam pe locul 170 ATP, am avut o operaţie la cot. Doi dintre doctorii care m-au examinat au spus că nu o să mai pot juca tenis niciodată. Din fericire, a fost şi un al treilea care mi-a spus că o să dureze mult recuperarea, dar voi putea juca din nou. Atunci am vrut să renunţ definitiv la tenis.

...cea mai frumoasă victorie
-Masters Series din Canada (2001) a fost cea mai mare victorie din carieră şi meciurile din Cupa Davis, care mi-au mers tot timpul la inimă.

...cea mai grea perioadă prin care ai trecut?
-Începutul carierei mele. De la 17 la 19 ani a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu mentalitatea din Germania, apoi eu sunt foarte apropiat de familia mea şi deodată a trebuit să mă despart de ei, să rămân singur.

...cea mai amuzantă fază făcută în teren?
-I-am dat unui spectator cu o minge în cap şi am răsturnat un scaun de arbitru.