Ana Maria Brânză, campioană mondială la spadă: „Scrima mi-a asigurat un trai decent!“

Ana Maria Brânză, cea mai bună scrimeră română a momentului, spune că n-a făcut mari sacrificii pentru a ajunge campioană şi că e mulţumită cu viaţa pe care o duce.

Campioană mondială şi europeană la spadă cu echipa României, medaliată cu bronz la CM în proba individuală, stelista ştie că de acum înainte este „condamnată" să câştige. Ea spune că atuul ei şi al colegelor sale a fost că au încercat să-şi depăşească mereu condiţia. Nu regretă că a ales scrima şi nu crede că a făcut mari sacrificii pentru a fi ceea ce este, însă recunoaşte că n-a putut fi alături de familie, de cei dragi, în multe momente importante.

„Adevărul": Tu şi colegele tale aţi câştigat din nou titlul mondial la spadă. Ce e în spatele acestui succes?

Ana Maria Brânză: În primul rând, mie mi se par cele mai muncite medalii pe care le-am câştigat. Am suferit pentru aceste medalii! Ştiam încă de când am terminat finala în ce „ne-am băgat". De aceea am şi declarat că orice vom face de acum înainte şi nu va avea culoarea aurului va fi dezamăgitor pentru mulţi. Când, la 13 ani, mi-a spus cineva că „e greu să ajungi sus, dar şi mai greu să te menţii", nu am înţeles prea bine. Acum, după 14 ani, înţeleg! Noi am câştigat aceste medalii. Noi am creeat această presiune şi tot noi va trebui să-i facem faţă! Consider că suntem suficient de mature încât să transformăm această presiune într-o motivaţie, într-un lucru pozitiv!

Merită sacrificiile pe care le-ai făcut tu şi colegele tale?

Pentru mine e prea mult spus sacrificii. Asta ne este meseria. Fiecare om face sacrificii şi nu ştiu dacă sunt mulţi cei care primesc atâtea laude pentru realizarile lor. Eu cred că ar trebui să ne considerăm norocoase. Singurul dezavantaj al acestei meserii este faptul că ajungem acasă doar în „vizită" şi pierdem momente importante din viaţa familiei şi a prietenilor. Mă bucur să întâlnesc oameni normali, iubitori de sport, care mă felicită şi-mi spun că au suferit alături de noi! Mă simt împlinită ştiind că succesul nostru a adus măcar un zâmbet pe feţele lor!

Financiar cum este dacă ar fi să comparăm ceea ce primeşti tu cu ceea ce obţine un scrimer din Italia sau din Franţa?

Nu deţin informaţii referitoare la veniturile colegelor din alte ţări. Ce pot spune este că, pentru nivelul de trai din România, ducem o viaţă decentă!

Scrima din Italia, Franţa, Rusia şi China are un potenţial uman superior celei din România. Cum îţi explici faptul că de decenii întregi ţara noastră scoate scrimeri valoroşi?

Cel mai mare atuu al nostru este că mereu am vrut să ne depăşim condiţia, iar talentul şi munca au suplinit de multe ori lipsa condiţiilor. Acum am ajuns să avem aceleaşi condiţii de antrenament ca adversarele noastre. Nu ca la început, când ne antrenam în sala de festivităţi a Liceului ICM numărul 2 din Craiova, unde, în loc de vestiare, aveam, în spatele sălii, o cortină după care ne schimbam! Problema noastră cea mare rămâne însă numărul redus de competitori. La un concurs naţional participă 30-40 de concurenţi. Este trist! De multe ori glumim spunând că în China 30-40 de spadasine se găsesc doar într-o scară de bloc. Avem însă norocul de a ne putea antrena împreună cu lotul naţional masculin de spadă juniori. O echipă tânără, alcătuită din sportivi ai clubului LPS „Petrache Triscu", antrenată de Radu Podeanu. Mă bucur să-i avem lângă noi, să ne ajute şi noi să-i ajutăm la rândul nostru!

Sportivele din China v-au supus la o presiune puternică. Ce au ele în plus faţă de voi?

Chinezoaicele mi se par robotizate. Ele au o temă. Au învăţat o lecţie şi asta fac. Dacă le iese e bine, dacă nu data viitoare or să facă la fel. Eu am spus că sfârşitul dominaţiei europene în scrimă se va produce în momentul în care asiaticele vor începe să gândească singure. Este de admirat faptul că ele nu se abat niciodată de la planul tactic. Ele nu creează pe planşă. Doar riscă şi, din punctul meu de vedere, asta distruge plăcerea şi spectacolul. Dacă reuşeşti să le demobilizezi şi să le faci să-şi iasă din joc, asaltul e ca şi câştigat!

De ce crezi că noi, românii, ne-am „americanizat" în sensul că atunci când un sportiv nu termină pe primul loc se vorbeşte despre insucces, ratare etc.?

Sunt convinsă de această „americanizare". Dacă tot ne-am „americanizat" în vocabular, de ce n-am face-o şi în sport? Dar cunoscătorii de sport, persoanele implicate în fenomen şi apropiaţii noştri vor fi alături de noi indiferent de culoarea medaliilor sau lipsa lor şi asta e tot ceea ce contează pentru noi!

„La început concuram cu adidaşii colegilor mei"

Te-ai rănit în timpul concursului?

Au fost două momente în meciul cu Polonia şi în cel cu Germania în care am avut câteva contacte mai puternice cu adversarele, dar nu a fost nimic grav. Am urmat o perioadă de tratament şi recuperare. Am avut câteva zile de vacanţă, apoi un cantonamente de refacere, iar de la 1 decembrie am reluat pregătirea centralizată.

Ana Maria Brânză (stânga), Loredana Dinu, Simona Alexandru şi Anca Măroiu sunt unite

Cam câte ore de antrenamente faci pe zi, pe săptămână?

În medie, petrecem cam 5-6 ore pe zi în sala de antrenament. În cantonamentele dinaintea competiţiilor importante, nu ţinem cont de weekend-uri.

Echipamentul şi materialul de concurs e destul de scump. Cum staţi din acest punct de vedere?

Într-adevăr, echipamentul de scrimă este destul de costisitor, dar noi avem norocul de a fi sponsorizate de o firmă producătoare din Ungaria. Au fost momente, la începutul carierei în care primeam de la colegii mai mari adidaşii lor vechi sau costumele care le rămâneau mici. Lucrurile care lor le erau de prisos, nouă ne erau de folos! Şi satisfacţia era cu atât mai mare când învingeam o nemţoaică sau o franţuzoaică pe care lucea costumul. Armele pe care le folosim sunt aceleaşi şi la antrenament, şi la concurs.

La ce te gândeşti în timpul unui asalt? 

În timpul asaltului te gândeşti doar la „cum s-o păcălesc acum?". Observi mişcările, aştepţi reacţia adversarei... Nu ai timp să te gândeşti! Viteza de reacţie e una dintre calităţile de bază ale unui scrimer.

Pe antrenor îl auzi când îţi da vreun sfat? Cum te automotivezi? Cum te exteriorizezi în timpul disputelor?

Eu şi domnul Dan Podeanu avem un set întreg de semne pentru că de cele mai multe ori este gălăgie în sală şi nu auzi sfaturile. Automotivarea? E simplu. Trebuie să fiu mai bună ca ea! Reacţionez diferit la fiecare tuşă. O dată ţipi, o dată răsufli uşurat. Nu există un tipar.

Ai un fel al tău de a te conecta la meci?

Nu folosesc tehnici de concentrare. În pauza dintre asalturi prefer să-mi citesc caietul cu notiţe despre fiecare trăgătoare sau să le studiez. Nu comunic foarte mult în ziua de concurs. Ascult muzică şi, pentru a mă detaşa de tensiunea din sală, citesc.

"În pauza dintre asalturi prefer să-mi citesc caietul cu notiţe despre fiecare trăgătoare sau să le studiez."

„În Cuba mă simt ca acasă"

Ce senzaţii ai trăit în timpul Jocurilor Olimpice? Ce are atât de special această competiţie?

Jocurile Olimpice sunt atât de importante pentru că se petrec atât de rar. Asta e singura mea explicaţie. Adversarele sunt aceleaşi. Pregătirea se face la fel ca pentru un Campionat Mondial. La Atena, în 2004, eram fascintă de tot ce era în jurul meu. Vedeam sportivi trecând pe lângă mine, sportivi pe care nu-i mai văzusem decât la televizor. Mă simţeam prea mică într-o lume cu nume atât de mari! La Beijing, în 2008, lucrurile au stat puţin altfel. Aveam altă vârsta. Rezultatele anterioare mă obligau la o clasare mai bună decât cea de la Atena. Nu mă mai simţeam aşa flatată de tot ceea ce mă înconjura. Deja făceam parte din lumea lor.

Aştepţi cu nerăbdare Londra? Cum ţi se pare Regatul Unit? Oamenii - dincolo de acea gafa de la Sheffield, cu imnul?

 Urmează Londra, aşa e. Încă patru ani în care am acumulat experienţă şi rezultate. Încă un motiv în plus să visez la podium. Mulţi ne consideră favorite. Noi nu vrem decât să rămânem ancorate în realitate şi să atingem apogeul carierei noastre. La Londra nu am ajuns până acum. Să sperăm că pentru prima data o să fie şi cu noroc. La Sheffield, unde au avut loc anul acesta Europenele, am întâlnit diferiţi oameni. Prietenoşi sau mai puţin, ospitalieri sau nu, dar cel mai puţin cred că am văzut englezi. (râde). Cât despre problema imnului, consider că este un subiect încheiat şi sper să nu ni se mai întâmple.

În lume, unde te-ai simţit cel mai bine?

Ţara favorită rămâne Cuba. Deşi am colindat jumătate din glob, deşi am vizitat toate continentele, în Cuba mă simt cel mai „acasă". Sunt fascinată de oamenii de acolo, atât de săraci, dar care-şi duc traiul greu cu zâmbetul pe buze. Cred că noi, ca popor, avem multe de învăţat de la ei. Noi uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte!

Cum te simţi ca stelistă? 

De mică am început scrima la Clubul Sportiv Şcolar nr 3 Steaua. Am fost crescută în spiritul acesta. Auzeam de multe ori că Steaua nu e un club, e o familie. Trăim în vremuri grele, dar această familie a reuşit să rămână unită.

Ana Maria Brânză

- S-a născut în 26 noiembrie 1984, la Bucureşti
- În 2008, la JO de la Beijing, a cucerit medalia de argint
- A câştigat titlul mondial cu echipa de spadă a României în 2010 (Paris) şi 2011 (Catania)
- A fost medaliată cu bronz la CM 2002 (Lisabona) şi 2011 (Catania), la individual
- La CE a obţinut titlul cu echipa în 2006 (Izmir), 2008 (Kiev), 2009 (Plovdiv) şi 2011 (Sheffield), precum şi locul 2 în 2008 (Kiev) şi 3 în 2011 (Sheffield), la individual

"De multe ori glumim spunând că în China 30-40 de spadasine se găsesc doar într-o scară de bloc."

21 de mii lei a primit Ana Maria Brânză pentru titlul mondial pe echipe obţinut în acest an.