O zi ca oricare zi
0
Astăzi nu am dormit la prânz. Am folosit acel timp stând de vorbă cu Florian despre spiritualitate şi Dumnezeu. Ne-am plimbat apoi până la Ocean şi pe plajă, din nou cu apa până la glezne.
E foarte caldă apa Atlanticului în Bahia. Tot timpul. Iar Ovidiu, prietenul nostru român care stă 2.500 de kilometri mai la sud, în Curitiba, ne spune că ne urăşte sincer: la el sunt maximum 18 grade Celsius ziua, cam 8 noaptea, şi nici vorbă de intrat în apă. He he! Şi mai e până în noiembrie, când începe vara!
Viaţa în Piracanga curge în continuare lin şi cuminte, într-o stare Zen pe care doar păsările alea roşii o tulbură dimineaţa, pe la 6, cu vorbitul lor gălăgios: toate deodată au ceva de spus, fix în copacii de lângă geamul nostru, iar mie îmi place la nebunie chestia asta. Mă trezeşte vorbăria păsărilor şi nicidecum o alarmă auto sau maşina de gunoi, cum era acasă, în Bucureşti.
Mă întorc la dormitul de după-amiază. Mă ademeneşte zi de zi. Ca şi cum corpul meu ar vrea să se încarce de somn înainte de venirea lui Sasha. Să-mi ajungă somnul de acum şi pentru săptămânile în care, poate, n-o să mai dorm aşa odihnitor. Şi-mi amintesc de când eram mică, la ţară, în Vrancea, cum mă obliga bunica să dorm la prânz. Iar eu mă duceam în casă, mă jucam întruna alea două ore, apoi mă frecam tare pe obraji şi la ochi, şi-mi ciufuleam părul tare-tare şi ieşeam în curte cu ochii mijiţi, prefăcându-mă „Mamăăăă, cât am mai dormit şi azi!“
Aici dorm în hamac. Dorm afară, mănânc afară, gătesc afară, citesc afară, muncesc afară cât e ziua de lungă. Mă sufoc între patru pereţi. Am mereu nevoie de spaţii largi, deschise... Laura Câmpean din Piracanga, Brazilia Foto: Florian Câmpean
* Alte poveşti din Brazilia puteţi citi şi pe blogul Laurei şi al lui Florian Câmpean, viataprinbalonulroz.blogspot.com.
Se încarcă comentariile...
