Ce caută vânătorii: statut, competiţie sau sânge?

Vânătoarea supravieţuieşte de mii de ani ca activitate deoarece satisface orgoliile masculine şi le dă ocazia practicanţilor să se lanseze în competiţii. Dacă la început omul vâna mânat de un instinct primar, de nevoia de supravieţuire, azi, lucrurile stau cu totul altfel.

“Vânătoarea şi-a pierdut prestigiul cultural şi însemnele aristocratice”. Este concluzia unui vânător nostalgic care s-a trezit după Revoluţie că nu se mai poate mândri cu sportul pe care îl iubeşte atât de mult. Doar un vânător poate stabili limita dintre hobby şi patimă.

Eugen Negrici, critic şi istoric literar, povesteşte într-un interviu acordat revistei “Viaţa Românească” cum se vede evoluţia vânătorii în România prin ochii unui om care a practicat acest sport din pasiune.

La polul opus, Liviu Mihaiu, proaspăt guvernator al Deltei Dunării, explică de ce nu ar putea niciodată vâna şi când este cazul ca un ecologist să accepte beneficiile acestui sport sângeros.

Ocupaţie ceauşistă

Declinul vânătorii a început odată cu cel al literaturii din primii ani bolşevici, explică Negrici. El aminteşte că tot atunci “s-a legiferat vânătoarea colectivă şi câinii au devenit inutili şi neaveniţi, iar vânătorii adevăraţi, ca şi scriitorii adevăraţi, au început să dispară”.

Vânătorul creionează epoca ceauşistă a ocupaţiei, când şefii de instituţii socialiste au început să imite apucăturile vânătorului şef al R.S.R. de a scotoci coclaurile şi de a împuşca vânatul cât mai mare cu putinţă şi cât mai repede posibil. Negrici povesteşte că “se aşezau în cele mai bune standuri, în locurile de trecere «obligatorii», stricau pânda, pălăvrăgind despre şedinţe şi despre fotbal, înfulecând cotletele lor de la bucătăria partidului, trăgând la întâmplare şi nu o dată în vecini”.

Vânătorii de atunci erau nelipsiţi de la meciurile de fotbal, unde, la tribuna oficială, se întâlneau cu secretarul judeţean. Toate aceste lucruri făceau parte dintr-un ritual al promovării sociale. Şi aşa, populaţia şi-a format la sfârşitul regimului o idee scârboasă despre această “ocupaţie ceauşistă”.

Gipane şi puşti supersofisticate

Imediat după Revoluţie, spune vânătorul Negrici, au apărut “băieţii aceia cu cefele pline, raşi în cap, cu gipanele lor mai înalte decât foioasele patriei, cu puştile lor supersofisticate, cu legăturile lor ilicite cu pădurarii şi cu şefii de ocoale. Ei au cumpărat tot ce se poate cumpăra, luând în arendă suprafeţe cât Oltenia şi transformând din nou pe vânătorii de vocaţie în toleraţi”.

Criticul literar observă că, “într-o tristă măsură, vânătoarea a devenit o ocupaţie compromisă”. El consideră că populaţia demonizează acest sport pe bună dreptate şi, cu toate că păstrează nostalgia vremurilor când bătea crângurile cu Fofo, căţeaua sa de vânătoare, Negrici spune că-i este aproape ruşine să recunoască ce a însemnat vânătoarea în viaţa sa.

Măcel într-un ţarc

Deşi admite că România este una dintre cele mai bogate ţări din Europa din punctul de vedere al resurselor cinegetice, Liviu Mihaiu, guvernatorul Deltei Dunării de numai câteva zile, se consideră un ecologist care nu ar putea niciodată să practice vânătoarea.

Cu toate astea, el a declarat că, reprezentând societatea civilă, a schimbat textul Articolului 39 din legea vânătorii, 407/1996, prin care se va permite – dacă va fi adoptat – să se vâneze în Deltă pentru a păstra echilibrul cinegetic.

“Va fi permisă cu acordul guvernatorului vânătoarea acelor specii care alterează  fondul cinegetic natural, cum este cazul şacalului - care s-a înmulţit peste măsură şi care omoară căprioarele - sau a porcului mistreţ”, anunţă Mihaiu. El povesteşte că a participat din curiozitate la vânătoarea tradiţională, dar şi la cea în ţarc. Spre deosebire de prima, care este un sport foarte greu şi care îi lasă vânatului şansa de a supravieţui, cea de-a doua este un adevărat măcel într-un perimetru de sârmă.

Soluţie de compromis

În timp ce unii se întrec să-i omoare şi se bat pe cotele de vânătoare, ecologiştii încearcă să protejeze urşii bruni. Doctorul Liviu Harbuz, managerul rezervaţiei “Libearty” de la Zărneşti, spune că în următorul an vrea să facă aici un parc naţional cu acces contra cost şi, în timp, să pună bazele unui Centru european pentru studierea ursului brun.

Pe cele 74 de hectare pe care le administrează cu ajutorul Organizaţiei Mondiale de Protecţia Animalelor şi a Asociaţiei “Milioane de Prieteni” trăiesc în prezent 39 de urşi adunaţi de la grădinile zoologice din ţară sau de la circ şi din locurile în care erau ţinuţi în captivitate. Harbuz regretă că românii nu ştiu să -şi păstreze patrimoniul şi crede că turiştii străini pot aduce mult mai mulţi bani decât trofeele de vânătoare.

Un sport practicat de dominatori

Profil de vânător

Considerată un sport de luptă, vânătoarea este văzută de psihologi ca o evoluţie culturală. Augustin Cambosie, vicepreşedintele Federaţiei române de psihoterapie, explică această activitate prin satisfacerea orgoliului masculin.

“Dacă la început vânătoarea era practicată din raţiuni de supravieţuire, azi, e mai mult o pasiune”, consideră Cambosie. Cristiana Leviţchi, psihoterapeut, nuanţează: “Vânătoarea a devenit acum un sport nobil, exact ca şi golful”.

În vremuri ancestrale, această activitate era destinată exclusiv bărbaţilor, pentru că ei se ocupau de procurarea hranei, în timp ce femeile păzeau "cuibul". Psihoterapeutul arată că, de regulă, societatea încurajează instinctul agresiv în rândul bărbaţilor, chiar dacă în epoca noastră şi femeile au tendinţa de a fi agresive.

Vânătorul este deci un bărbat rafinat, căruia nu-i este de ajuns să ştie că are bani, el trebuie să facă lucruri de “bon ton” în relaţiile sale cu ceilalţi, crede Leviţchi. Atunci când un vânător îşi invită amicii pe “domeniul” lui, el îşi negociază, de fapt, apartenenţa la un statut privilegiat.

 Vânătorul este, de asemenea, un om cult, cu o educaţie bogată. Iar acest lucru este explicat prin faptul că o bună perioadă activitatea era accesibilă nobililor care aveau în proprietate pădurile şi domeniile în care vânau. Scopul practicanţilor acestui sport sângeros este de a domina, de a-şi demonstra lor şi celorlalţi puterea. Psihologul Augustin Cambosie spune că instrumentul din dotarea vânătorului, puşca, este un simbol falic şi de aici şi masculinitatea şi forţa pe care o emană acest sport.

Vedeta cărţilor de bucate

Carnea de vânat are o valoare nutriţională excepţională, se arată într-un studiu realizat de expertul nutriţionist francez Pierre-Henri-Ducluzeau. Potrivit acestuia, carnea de vânat este superioară celei de peşte prin conţinutul mare de fosfor şi, totodată, celei de vită, porc sau miel, prin cantitatea superioară de potasiu pe care o conţine.

Foarte puţin gras, vânatul de mistreţ reduce tulburările cardiace şi relaxează musculatura. Și carnea de potârniche, de fazan sau de căprioară este mult mai puţin grasă decât cea de pui sau de peşte. O sută de grame de carne de iepure acoperă o treime din necesarul zilnic de proteine.