Noua casă pe pământ, iluzia libertăţii

Fuga locatarilor de la bloc s-a încheiat într-un mod nu tocmai plăcut pentru cei mai mulţi dintre ei. Au nimerit în spaţii strâmte, tot în nişte blocuri, construite de data aceasta pe orizontală. Betoane, două sute de metri pătraţi de curte, garduri înalte, ceva gazon şi dale de piatră. Asta s-a ales din visul american al românilor care au dat blocul comunist pe casa din suburbii.

Traian are 30 de ani, e căsătorit şi are o fetiţă de doi ani. S-a născut la oraş şi a trăit toată viaţa lui în cartierul bucureştean Berceni. Când a aflat că soţia lui e însărcinată, tot ce şi-a dorit a fost să-şi cumpere o casă cât de mică, dar cu o bucăţică de grădină, undeva lângă Bucureşti.Totul, de dragul unei copilării fericite pentru fetiţa care urma să se nască în familia lui.

A vândut apartamentul primit de la o bunică, a făcut şi un credit şi a dat 120.000 de euro pe o casă-tip, la roşu – fără finisaje – într-un cartier rezidenţial la 20 de km  de Bucureşti. Nu era chiar casa visurilor lui, dar s-a mutat imediat ce a amenajat-o cât de cât. A avut noroc de câteva facilităţi pe care vecinii care s-au mutat cu un an sau doi înaintea lui au fost nevoiţi să şi le realizeze singuri: gaze, fosa septică, puţul de mare adâncime, curent electric şi accesul cât de cât amenajat.

Bucurie de scurtă durată

„La început, nu ne mai încăpeam în piele de bucurie – aveam bucăţica noastră de teren, căsuţa noastră pe pământ. Mă uitam cu soţia din uşă şi încercam să ne imaginăm unde vor fi straturile de flori, cum vom amplasa balansoarul“, povesteşte Traian.

Lucrurile aveau să nu fie atât de roz pe cât preconiza. Acum îl deranjează distanţa considerabilă de oraş, de clinici şi magazine, de librării. „Nici nu mai putem să ieşim la un film sau să ne întâlnim seara cu prietenii. Pe de altă parte, copilul nostru e fericit aici, pentru că are spaţiu unde să zburde. Cred că e, până la urmă, o soluţie care ni se potriveşte în acest moment”, e de părere tânărul.

Apucături aduse de la bloc

Cel mai mult îl enervează “neamul prost de peste gard”, spune tânărul. Adică vecinii care nu au nicio reţinere în a da muzica la maximum, în a face vara petreceri până la patru dimineaţa sau care cred că ar trebui să le mulţumeşti pentru “damful” de mititei pe care ţi-l împrăştie peste rufele puse la uscat.

Şi ar mai fi ceva: zidurile înalte pe care şi le-au ridicat pe post de gard toţi vecinii din zonă. O adunătură de betoane de care a crezut că scapă odată ce a lăsat în urmă cartierul comunist, cu blocuri.

Agresivitate cu ştaif

„Ce anume a generat agresivitatea şi lipsa de coerenţă ce se manifestă într-o majoritate covârşitoare a locuinţelor individuale construite după 1990?”, se întreabă arhitectul Vera Marin, doctorand în politici de locuire. Pentru a da un răspuns cât mai corect, deşi studiile riguroase lipsesc, specialistul a plecat de la premisa conform căreia mulţi dintre cei care locuiesc azi în aceste noi construcţii au fost “vecinii de bloc”care au reuşit să plece din apartamentele regimului comunist.

Arhitectul ajunge la concluzia că în tranziţia de la locuirea la bloc la cea individuală au apărut deprinderi căpătate prin opoziţie şi prin contaminare. “Prin opoziţie au apărut reacţii de «defulare» la aspectele locuirii la bloc care l-au deranjat cel mai tare pe personajul care azi are posibilităţi de a-şi construi casa vieţii sale. Influenţarea prin contaminare reprezintă preluarea unor obişnuinţe formate în decenii de locuire în apartamentul de bloc – un fel de inerţie care face ca apartamentul de bloc să devină reper pentru arhitectura şi destinaţia noii locuinţe”, explică Vera Marin.

Comunităţile de dincolo de garduri

Piaţa liberă a locuinţelor a dus la apariţia unui nou tip de zone de locuit: cartierele rezidenţiale din suburbii, spune arhitectul.

“Cel mai probabil, termenul de ansamblu rezidenţial ar fi mai potrivit pentru a denumi o grupare de case individuale familiale, ridicate pe o suprafaţă de teren aflată în proprietate privată, împărţită în parcele egale care asigură o utilizare eficientă a spaţiului şi o modalitate controlată de implementare a infrastructurii necesare. E o unitate în stil şi dimensiuni a acestor case, doar interioarele fiind, uneori, amenajate într-un stil mai personal”, arată arhitectul Vera Marin.

Ea presupune că sintagma generală de “parcuri rezidenţiale” dată noilor  dezvoltări imobiliare de suburbie din zona de Nord a Bucureştiului a fost aleasă în primul rând din motive comerciale. “E mai degrabă un nume fals dat unei noi realităţi şi se ridică întrebarea dacă asistăm la o hibridizare locală a unui model importat?”.

În realitate, avem de-a face cu nişte comunităţi izolate, “gated communities”, delimitate de garduri uriaşe de beton.

Dotare, densitate şi arhitectură

Tipologii ale ansamblurilor pot fi realizate după mai multe criterii. Unul este dimensiunea acestor mini-cartiere - între zece imobile şi chiar până la 100 de locuinţe familiale. Un alt criteriu ar fi nivelul de dotare a acestor cartiere cu facilităţi de bază, descrise foarte pompos în broşurile publicitare ale dezvoltatorilor. Majoritatea au servicii de protecţie şi securitate, întreţinere pentru străzile şi aleile interioare, un punct de control la intarea principală. Altele, însă, promit restaurante, terenuri de tenis şi de fotbal, grădiniţe şi centre comerciale.

“Problema reală este că în majoritatea cazurilor, stilul arhitectonic folosit nu aparţine locului în care se dezvoltă ansamblul de case. Dezvoltatorii au construit pornind de la ideea că orice fel de casă poate fi amplasată în orice loc, dacă zona are utilităţi şi o arteră de circulaţie care ne duce la ea”, mai spune Vera Marin.

Privatul contraatacă

Situaţia locativă din noile zone rezindenţiale este rezultatul modului în care aceste cartiere au fost construite. O serie de explicaţii asupra modului în care s-a construit punându-se carul înaintea boilor furnizează antropologul Vintilă Mihăilescu, directorul Muzeului Ţăranului Român.

“Întâi şi-ntâi s-a costruit spaţiul privat şi abia apoi infrastructura publică, şi anume canalizare, străzi – drept care, în multe locuri, proprietarul a mai ciupit juma’de metru – un metru din spaţiul public, pentru că era proprietatea lui şi aşa voiau muşchii lui. Aşa s-a ajuns la cazuri concrete când nu le mai încap gipanele pe stradă”, spune Mihăilescu.

În acest climat, în care “privatul contraatacă” după zeci de ani în care nu a avut voie să se manifeste, se simt din plin efectele “privatizării” haotice. “Tot ce înseamnă infrastructură este deficitar. Ceea ce faci într-un asemenea spaţiu nu este să construieşti, ci să asiguri fluiditatea traficului şi comunicaţiile. Faci mai întâi dotările acestor spaţii publice şi apoi treci la casele propriu-zise.

La noi, s-a început invers: important este să am eu terenul meu şi vila mea acolo. Şi apoi? Dacă fac două ore sau trei ore până în oraş din cauză că prind numai blocaje în trafic şi dacă nu am de unde să-mi cumpăr nici măcar o apă minerală, dacă am uitat să mi-o iau din oraş... ce fac?”, mai spune Mihăilescu. ;

Casa personală, o declaraţie pe propria răspundere

Antropologul Vintilă Mihăilescu este de părere că românii aleg acum un “statut vizibil, pe termen scurt, în defavoarea statutului real pe termen lung”. Fie se întind mai mult decât îi ţine plapuma şi, din cauza asta, dai peste tot de anunţuri gen “De vânzare, la roşu”, fie se mulţumesc cu o casă-tip, deşi visau la altceva.

“Aş vrea la cartierele de vile, dar nu-mi permite buzunarul. Scap de betoanele din centru, nu ajung chiar la casa cu piscină şi grădină, dar aleg ceva intermediar. Bineînţeles, tot o casă standard”, spune Mihăilescu.

Antropologul aduce în sprijinul teoriei lui o poveste a unui profesor universitar de la Sorbona care l-a invitat la masă, într-o zi petrecută în Paris. Nu a găsit o masă în restaurantul preferat şi a început să caute dintr-un restaurant în altul un meniu bun, la un preţ bun. Chiar dacă tânărul antropolog de atunci a găsit meschin gestul parizianului, acum crede altfel. 

Oamenii ar trebui să gândească: “pentru viaţa cotidiană, eu sunt cam pe aici, merg cam la genul ăsta de restaurante, stau cam în genul ăsta de casă, locuiesc cam în genul ăsta de cartier. Aşezarea statutelor reale ar trebui să fie anterioară aşezării urbanistice”.

Ce îi mână pe locatarii de modă nouă în luptă? Răspunde tot antropologul: “Criteriile sunt cele de vizibilitate, de status. Stau lângă cutare şi lângă cutare şi am o casă pe care o vede toată lumea”.

Textură

Majoritatea locuinţelor individuale noi sunt excesiv de mari, iar decoraţiile exterioare sunt lipsite de sens, spun unii arhitecţi. Clientul postcomunist -  cel mai adesea un parvenit - are iniţiative neaşteptate. Gustul lui îl trimite direct la „Casa Poporului“ - enormă, opacă, excesiv decorată, artificială, rigidă, absurdă.

PRO
Diversitate

Iniţiativa individuală ar putea fi speranţa pentru o calitate crescută a ofertei de locuinţe: diversitatea e impresionantă, dinamica e uimitoare, iar dorinţa de a construi e uriaşă.

CONTRA
Gust

Foarte multe din locuinţele individuale nou-construite reflectă, din păcate, nivelul scăzut de educaţie al celor care s-au îmbogăţit după 1990, spun specialiştii.