O carte de pe altă planetă

S-ar corecta oare marii infractori - hoţi, tâlhari, violatori, ucigaşi - dacă în detenţie ar fi siliţi să miroasă florile şi să privească la stele? Eu spun că da. La fel cum cred că

S-ar corecta oare marii infractori - hoţi, tâlhari, violatori, ucigaşi - dacă în detenţie ar fi siliţi să miroasă florile şi să privească la stele? Eu spun că da. La fel cum cred că lumea ar fi mai bună dacă soţii, la divorţ, s-ar preocupa nu de partajarea averii materiale agonisite împreună, ci de împărţirea corectă a apusurilor de soare şi a răsăriturilor de lună admirate umăr la umăr. "Micul prinţ" e o carte apărută pe timpul tragic al celui de-al Doilea Război Mondial, în 1943. Menirea ei este să certifice că, de-un veac încoace, a te îmbăta cu parfumul unei flori a devenit o chestiune de viaţă şi de moarte.

Am preferat povestea Micului Prinţ apărută în 1987, în antologia de "Proză fantastică", sub egida revistei "Astra". Ehei, ce antologii erau acelea şi cum le păstrez şi astăzi cu sfinţenie! De românizarea Prinţişorului s-a achitat Domniţa Gherghinescu Vania. Preţul la care "RAO" vinde acum cartea (35 RON) mi se pare prohibitiv.

Unul din lucrurile pe care nu i le pot ierta profesoarei de franceză e că mi l-a impus pe gingaşul Prinţişor în clasele mici, chiar minuscule. Am înţeles ceva atunci, din toată povestea lui? Nici vorbă. Vedeam că gingaşul personagiu e venit de pe altă planetă şi socoteam că părinţii lui îl caută în disperare, publicându-i fotografia prin ziarele intergalactice, la rubrica "Persoane dispărute". Mă miram că Micul Prinţ doreşte un miel desenat, pe care să-l ducă acăsică, dar presupuneam că şi pe-acolo, pe la el, se apropie Paştele şi n-are ce pune pe masă.

Nu, cu "Micul prinţ" n-ai ce face în copilărie, când candoarea e subînţeleasă. "Micul prinţ" trebuie, din contra, consumat oscior cu oscior la maturitate, când oamenii tind să devină mult prea serioşi, în propriul lor detriment. Şi cred că această minunată carte poate fi interpretată şi aşa: ca un pamflet poetic, împotriva celor loviţi de greaua dambla a seriozităţii. Ce crimă e că "toţi oamenii au fost mai întâi copii, dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte"!

Paginile lui Antoine de Saint-Exupery îşi fac o sfântă datorie din a le aduce aminte adulţilor de unde au plecat. E dureros că unui om mare nu-ipoţi vorbi "nici de şerpi boa, nici de păduri virgine, nici de stele". Ca să te faci înţeles de un om mare, trebuie să te cobori la nivelul lui şi să-i trăncăneşti "de bridge, de golf, de politică şi cravate."

Avionul pilotat de autor are o pană taman în buricul Saharei, "la o mie de mile de orice aşezare omenească". Apa e pe sfârşite, supravieţuirea depinzând de imediatul dres al aparatului, şi ce poate fi mai neplăcut decât să lucrezi sub presiunea timpului. Atunci apare, aidoma unei oaze blonde, Micul Prinţ, care cere, mai bine zis pretinde, să i se deseneze un miel.

Un miel mititel, pe care să-l ia cu el, pe minuscula sa planetă, nu mai mare ca o casă. Poţi să nu dai ascultare unui astfel de ordin, emis dintr-o gură de copil? Bineînţeles că nu. Poţi crede că ai halucinaţii, în faţa unor asemenea cereri? Nicidecum, întrucât "când vrei un miel e dovadă că exişti".

Prinţişorul e mulţumit de mielul desenat de autor. Aşa de mulţumit că-şi sloboade gura. Povesteşte: e frumos acasă la el, deşi zilnic trebuie să deretici. "Când ţi-ai terminat toaleta de dimineaţă, trebuie să faci cu grijă toaleta planetei." Asta presupune un volum considerabil de muncă, fiindcă trebuie să smulgi baobabii şi să cureţi "cu grijă hornurile vulcanilor în activitate; are doi vulcani în activitate. Şi e destul de comod dimineaţa, când fierbe ceaiul."

Mai posedă şi-un vulcan stins şi-l curăţă şi pe acela, ca să nu se sufoce, în eventualitatea că i s-ar năzări să erupă, fiindcă ăsta-i farmecul vulcanilor: au un caracter în bună parte imprevizibil.

Adevărata comoară a Micului Prinţ e însă floarea sa, o floare frumoasă şi aristocratică mai ales, care-i îmbălsămează planeta cu respiraţia ei ireproşabilă. "Şi e atât de naivă. Are patru spini, o nimica toată, ca să se apere împotriva lumii." Când vine ora mesei, floarea vrea să fie adăpată cu politeţe ireproşabilă de paharnic, dintr-o stropitoare corespunzătoare rangului său. Iar noaptea, ca să ţină curenţii friguroşi la distanţă, floarea cere să doarmă adăpostită sub un glob, de preferinţă de cristal.

Floarea şi Micul Prinţ se iubesc la nebunie, dar, pentru a-şi verifica adâncimea sentimentului reciproc, el alege să plece în lume, pentru un timp, într-un raid interplanetar. Ca să evadeze, "profită de o migraţiune de păsări călătoare". În ciuda orgoliului ei enorm, floarea rămâne să-l
aştepte. O floare de înaltă clasă ştie să aştepte.

Primul asteroid, unde Micul Prinţ fugit de-acasă face un popas, e locuit de un rege singur, frustrat că n-are
la dispoziţie nici măcar un singur supus, căruia să-i poruncească una şi
alta.

Un rege fără supuşi nu prea e rege decât cel mult în propria-i închipuire, iar Prinţişorul se arată foarte întristat să constate aşa ceva. Dar nici a doua planetă vizitată nu-i mai brează, ea fiind locuită doar de un vanitos, frustrat şi ăsta, fiindcă traversează o pană prelungă de admiratori.

E şi el solo pe planetă şi-ar plăti orice preţ pentru o legătură de osanale, bulversându-l astfel şi mai mult pe Micul Prinţ, care-şi continuă tot mai dezamăgit călătoria interstelară. Pe următoarea planetă sălăşluieşte
un beţiv, ale cărui aparenţe nu-s mai puţin ciudate, aşa cum şade "instalat în tăcere, în faţa unei colecţii de sticle goale şi a unei colecţii de sticle pline".

E naufragiat în alcoolul care-i înnoadă gândirea în bucle de felul "beau ca să uit că mi-e ruşine că beau". Prinţişorul pleacă pe şapte cărări de pe beţivănoasa planetă, trăgând concluzii dintre cele mai amare
despre compania galactică ce i-a fost hărăzită. Ce lume mai este şi asta?

"A patra planetă e a omului de afaceri", a biznismenului, prostit şi el de calculele privitoare la propria-i
bogăţie. E stăpân peste o zestre de stele, o mulţime de stele ce pentru el nu reprezintă decât nişte "nimicuri aurii, care trezesc tot felul de visuri în capul trântorilor.

" Fiind "om serios", nu se deranjează să le privească, mulţumindu-se să le depună la bancă şi să le înmulţească. Iar când Micul Prinţ vrea să afle la ce-ifoloseşte averea colosală, biznismenul îi răspunde că-i foloseşte, fiindcă, bogat fiind, poate cumpăra noi şi noi stele.

A cincea planetă vizitată de gingaşul băieţel cosmic "e cea mai mică dintre toate; avea tocmai atâta loc, cât să adăpostească un felinar şi un lampagiu". Ei, aşa mai vii de-acasă, şi chiar dacă aparent n-are nicio noimă un lampagiu lângă un felinar, pe o insuliţă din Cosmos, Prinţişorul crede totuşi că e mai puţin absurd şi mai puţin caraghios decât locuitorii celor patru planete anterioare. "Poate fiindcă se ocupă de altceva decât de sine însuşi". Urmează o altă planetă, locuită de un geograf birocrat şi habarnist, care nu ştie cum arată un munte; de la înălţimea competenţei sale, geograful îi recomandă să viziteze Terra, fiindcă "are o reputaţie bună..."

Ei, escalele anterioare par pierdere de vreme pentru Prinţişor, fiindcă Pământul, cum probabil aţi aflat şi dumneavoastră, are reprezentanţi din toate speciile: şi regi, şi beţivi, şi biznismeni, şi vanitoşi, chiar şi lampagii şi geografi. Abia pe Pământ zăboveşte el mai mult, având şansa de a cunoaşte nişte persoane deosebite: Şarpele, care-i precizează că singur eşti în deşert, dar la fel de singur şi între oameni; şi mai cu seamă Vulpea, care se lasă domesticită drăgăstos de el, precizându-i că-n viaţă "nu se vede bine decât cu inima, deoarece esenţialul rămâne invizibil pentru ochi". O vulpe sentimentală şi-n acelaşi timp fin psiholog... O vulpe care vede în domesticire calea regală spre iubire...

Îi prieşte autorului întâlnirea cu Micul Prinţ. Cu inima reuşeşte el să-şi repare avionul, tot cu inima găseşte apa necesară supravieţuirii, într-o fântână ce-n mod normal n-avea ce căuta în buricul Saharei. Împlinindu-se anul de când a plecat de-acasă, Micul Prinţ decide că e momentul să se întoarcă la floarea pe care a domesticit-o şi de care s-a lăsat domesticit, la baobabii şi la cei trei vulcani ai săi, din care "unul e stins,
dar nu se ştie niciodată".

Prea multă jale lasă Micul Prinţ în urma lui... iar nouă nu ne rămâne decât să-i recitim la nesfârşit povestea vrăjită şi să privim la stele, întrebându-ne care o fi, din toată puzderia, cea locuită de această făptură pură.

În dimineaşa zilei de 31 iulie 1944, Antoine de Saint-Exupery a plecat cu avionul în misiune
şi nu s-a mai întors. Se spune că a căzut în mare, dar eu cred, dimpotrivă, că s-a pierdut în cer, şi că poate fi găsit oricând pe o planetă mărunţică, aşezat pe un vulcan cât un taburet, ascultându-l vrăjit pe prietenul său, Micul Prinţ. La picioarele lor, un căţel doarme paşnic, dar dacă ne reglăm mai bine telescopul, vedem că-i de fapt o vulpe domesticită.

Dacă fiecare om ar citi această cărticică - la maturitate, nu la timpul copilăriei - sunt convins că viaţa pe Pământ ar deveni, măcar în parte, suportabilă.