Vârstele distracţiei
0
Cluburile şi petrecerile sunt ale adolescenţilor, adulţii moştenesc pasiunile şi grupurile de prieteni, iar bătrânii primesc timp pentru împlinirea visurilor din tinereţe. Unora le plac petrecerile, altora ceaiurile şi discuţiile interminabile. Apoi, de la o vârstă, copiii devin principala distracţie sau, în lipsa lor, se încearcă împlinirea pasiunilor restante.
Adi Bodea (20 de ani) a început să iasă cu prietenii în cluburi din timpul liceului. Doar că atunci, spre deosebire de acum, ieşirile erau „domestice", se petreceau în timpul zilei şi scopul era un joc de biliard. Uneori chiar şi o plimbare în parc cu bicicleta. Acum, în anul doi de facultate, distracţia se petrece mai ales în weekend.
Vineri şi sâmbătă se întâlneşte cu grupul de prieteni într-un bar, la berărie sau la terasă, în funcţie de anotimp. După „încălzirea" de aici, grupul pleacă într-un club, unde se întâlneşte cu alte grupuri pentru „o bere, două, cinci", până la ziuă. Cam o dată pe an, de vreo cinci ani încoace, ieşirea de weekend se transformă într-o petrecere cu circuit închis care a început cu câteva sute de invitaţi şi a ajuns, în 2009, la peste 1.000 de participanţi.
În timpul săptămânii, divertismentul de seară se întâmplă la un ceai, într-un grup mai restrâns, sau acasă, unde stă la discuţii pe messenger sau vede un film pe computer. Rar de tot se uită la programele de la televizor.
Confortul cercului restrâns
Elenei S. (25 de ani) nu i-au plăcut niciodată cluburile şi petrecerile. „Distracţia în accepţiune socială" este o tortură pentru ea. Se simte confortabil doar la petrecerile restrânse, unde cunoaşte pe toată lumea, şi n-o atrag deloc evenimentele la care se adună multe persoane care abia dacă se cunosc, dar trebuie să bea şi să danseze împreună. „Când eram mai mică am avut un prieten foarte extrovertit, care se întâlnea tot timpul cu gaşca şi mă căra şi pe mine, deşi nu mă integram deloc", îşi aminteşte Elena.
Dar nu a fost mereu aşa. „În clasa a cincea mă distram la săniuş pe deal, într-a şasea şi-a şaptea mergeam în tabere şi la discotecă în aer liber şi mi se părea distracţie maximă. În liceu nu prea mă mai distram, pentru că devenisem mai puţin sociabilă şi începusem să fiu preocupată de lecturi", povesteşte Elena. „În facultate am început să ies în ceainării în grupuri mici, iar acum aproape că nu mă mai distrez deloc în afară de filme şi de ieşiri ocazionale cu câte o prietenă care, adesea, se transformă în confesionale siropoase."
Deşi i-ar plăcea să se amuze mai mult şi crede că ar trebui să-şi rezerve o seară din fiecare săptămână pentru acest scop, Elena spune că de câţiva ani încoace nu se mai consideră „o sălbatică" pentru că nu-i plac adunările zgomotoase. „Spre deosebire de trecut, acum dacă nu mă simt bine plec. Mi-am dat seama că am voie să fac asta."
Potolirea de la maturitate
Cristina Moldovan (28 de ani) spune că distracţiile ei s-au domolit treptat după ce a terminat facultatea. Dacă în liceu principalele atracţii erau lectura şi ieşirile la bere cu colegii de clasă, „după ore sau în timpul lor", în facultate a intrat într-o gaşcă de petrecăreţi cu care mergea la film, la terase, în parcuri, în cluburi şi în excursii la mare. Acum, preferă să iasă la „o terasă în weekend, la o pizza, la un film şi câteva zile la munte, o dată la două-trei luni".
În cluburi ajunge rar, mai ales la petrecerile unor prieteni, dar nu din cauză că nu are timp, ci pentru că are deja „apucături de băbuţă", spune ea. „Nu mai suport gălăgia mare, fumul, mulţimile pestriţe. Dacă în facultate îmi plăcea să cunosc tot timpul oameni noi, acum prefer să ies cu grupuri mici, cu oameni cunoscuţi şi care sunt pe placul meu."
Înaintarea în vârstă a făcut-o mai puţin tolerantă cu străinii, spune ea, şi a ajuns să prefere să-şi petreacă timpul cu oameni pe care-i cunoaşte de ceva timp şi a căror companie îi face plăcere. „Dacă acum zece ani îmi plăcea să-i «descos» şi să-i descopăr pe cei ce nu făceau parte din cercul meu de prieteni, acum îi «scanez» rapid, iar dacă nu-mi plac, evit orice distracţie care îi implică."
Părerea Expertului : Gustul pentru distracţie, format de părinţi şi de societate
Aurora Liiceanu
psiholog
Adolescenţii învaţă de la părinţi felul de a-şi petrece timpul, preferinţele, acţiunile valorizate pozitiv ca fiind necesare unei bune existenţe. Adolescenţii care preferă hedonismul şi buna dispoziţie în grup, stilul uşor aventuros, sunt copiii care au fost crescuţi în vacanţe all inclusive, care sunt modelaţi de plăcerea în social şi nu în contactul cu natura sau în iniţiative care cer efort, creativitate, satisfacţie obţinută prin ceva activ şi nu printr-o stare vegetativ-hedonistă. Gustul pentru distracţie este format de mediul proxim - părinţii - şi de cel social, prietenii, colegii. Când părinţii câştigă bine, copiii devin beizadele de diferite grade din cauza părinţilor şi nu pentru că ei se nasc cu asemenea tendinţe.
Adolescentul adesea se vede cu alt adolescent pentru că alianţele părinţilor îi apropie. Ideea de castă a existat şi există. Şcoala este un spaţiu al socializării mai mult decât al învăţării academice astăzi. La şcoală, copiii „se amuşină" social şi se apropie sau depărtează folosind „comparaţia socială". Şcoala este un spaţiu al învăţării sociale. Părinţii uită acest lucru, valorizând excesiv învăţarea academică, notele.
Bunicii sunt conservatori de obicei. Ei reproduc experienţele lor de socializare şi fac comparaţii mereu. Nu degeaba este atât de veche şi de vie expresia „pe vremea mea" sau „tineretul de astăzi". Ei nu percep cu acurateţe prezentul şi nu se adaptează. Nu trebuie idealizat trecutul şi nici nu trebuie aruncat cu noroi în prezent. Copiii-adulţi (părinţii tineri care au şi ei părinţi) ar trebui să se gândească la rolul formator al bunicilor, nu numai la cel de „bonă" sau „baby sitter", pentru a construi un discurs pedagogic convergent.
4,5% din cheltuielile românilor pe 2008 au fost destinate recreerii şi culturii, doar 1,4% au fost făcute în restaurante, hoteluri şi cafenele, potrivit INS.
Televizorul ocupă cel mai mult timp
Cei mai mulţi dintre români, peste 90%, preferă să petreacă timpul rămas liber zilnic în faţa televizorului, arată un studiu GfK România din iunie 2009. Cel puţin o dată pe săptămână, 40% dintre români îşi invită prietenii acasă, obicei răspândit mai ales în Transilvania, vestul ţării şi Moldova.
Aproximativ 4 din 10 români sunt mulţumiţi de timpul liber pe care-l au la dispoziţie, restul spun că au prea puţin sau prea mult. Iar dacă ar putea alege între a avea mai mulţi bani şi a avea mai mult timp de relaxare, două treimi din români preferă banii.
Copiii schimbă destinaţia timpului liber al părinţilor
Viaţa lui Emil şi a Oanei Vişinescu (ambii de 41 de ani) s-a transformat irevocabil atunci când au devenit părinţi. Prima dată acum 11 ani şi jumătate, când li s-a născut fetiţa, apoi din nou în urmă cu 8 ani, când a venit şi băieţelul. De atunci, amuzamentul şi relaxarea lor înseamnă distracţia copiilor.
Când cuplul devine familie, copiii sunt nelipsiţi de la distracţiile părinţilor
„În primele luni, nu prea ai parte de distracţie, în afară de pampers şi lăptic", spune Emil. Dar odată ce copilul învaţă să meargă, apar plimbările şi joaca în parcuri, apoi jocurile cu mingea, plimbările cu tricicleta, învăţarea mersului pe bicicleta cu două roţi şi tot felul de alte activităţi care ajută la dezvoltarea corpului lor.
„Am încercat să petrecem cât mai mult timp la aer, să facă mişcare", spune Emil. Timp doar pentru ei nu prea le rămâne soţilor Vişinescu. Şi chiar atunci când reuşesc să petreacă o seară doar în compania adulţilor, se gândesc mereu la cei mici. „Oriunde suntem, chiar şi doar noi doi, tot de copii vorbim", explică tatăl.
„Nu suntem nişte habotnici, aşa ni se pare nouă firesc. Odată ce ţi-au intrat în viaţă, copiii nu mai pot fi separaţi de tine. Noi nu putem trăi altfel."
Excepţie sau regulă?
Părinţii care-şi dedică tot timpul liber copiilor sunt „o specie" tot mai rară. În opinia psihologului Aurora Liiceanu, părinţii „moderni" preferă să investească în hainele şi petrecerilor copiilor, în loc să petreacă cât mai mult timp cu ei.
„Am văzut adesea cum părinţii se exhibă şi se întâlnesc cu alţi părinţi la restaurant sâmbăta sau duminica, pentru că nu au nici răbdare, nici puterea de a rezista socializării, mai atractivă decât statul acasă cu copilul care, câteodată, nu este un sens al cuplului, ci o reuşită socială."
„Nu aşteptaţi bătrâneţea să spuneţi «azi», nu «mâine»"
Niciodată nu e prea târziu pentru bucuriile mici ale oamenilor mari
Constantin Stănescu (60 de ani) e pasionat de călătorii. Dar şi de cărţi şi rebusuri. În liceu a descoperit revista „Rebus" şi până în ziua de astăzi a continuat să dezlege cuvinte încrucişate şi, de câţiva ani, şi cifrele din Sudoku. În timpul Şcolii militare superioare de marină a citit integrale: Shakespeare, Mann, Hesse, Faulkner.
Cu bricul „Mircea", nava-şcoală a Academiei navale din Constanţa, a ieşit prima oară „afară", în 1967 în URSS. Tot cu bricul a luat şi primul contact cu vestul, în 1972, o călătorie „năucitoare" în Franţa.
Apoi a văzut „Rondul de noapte" al lui Rembrandt (Amsterdam) înainte de restaurare, casa de la Palermo unde a locuit Bălcescu, Westminster Abbey (Londra) şi mormântul actorului Gérard Philipe din „Laleaua neagră" (sudul Franţei).
„După căsătorie, pasiunea comună a fost, din fericire pentru amândoi, cititul. Şi concediul anual", îşi aminteşte Constantin. „Am fost peste tot. Obligatoriu cu copilul - de la un an şi şase luni. Nu am ratat biserică, mănăstire sau muzeu."
Călătoriile nu s-au întrerupt nici după ce a ieşit la pensie. Dimpotrivă, în urmă cu doi ani a vizitat Australia şi Noua Zeelandă, iar peste 70 de zile pleacă în SUA.
Traiul în prezent, la orice vârstă
Mihaela şi Ion Giuşcă (ambii de 80 de ani) au descoperit bucuria călătoriilor după ce au ieşit la pensie. Din cărţile cu sfaturi medicale pe care le citeşte, doamna Giuşcă a înţeles că trebuie să-şi schimbe stilul de viaţă sedentar şi a început să caute excursii. Soţii Giuşcă preferă să călătorească în extrasezon, când e mai liber şi mai ieftin. Anul acesta, Paştele îl vor sărbători în Bulgaria.
Până atunci, doamna Giuşcă îşi petrece ziua cu rebusuri, cărţi şi CD-uri cu muzica pe care o ascultă din copilărie, când părinţii o trimiteau la Operă, şi apoi la Ateneu. Cam de două ori pe săptămână, ea şi soţul joacă canastă cu prietenii, fie la ei acasă, fie la prieteni acasă.
I-a rămas însă o mare dorinţă neîmplinită: să vadă Veneţia, până nu e prea târziu, din pricina vârstei ei şi a apei care ameninţă oraşul. Şi are un sfat pentru tineri: „dacă vreţi să vă bucuraţi de ceva, nu aşteptaţi până la vârsta asta să spuneţi «azi», nu «mâine»".
Se încarcă comentariile...
