VIDEO Românii de pe optmiari

O ascensiune la peste 8.000 de metri testează limitele corpului uman Alpiniştii români care au ajuns pe cei mai înalţi munţi din lume, de peste 8.000 de metri, se pot număra pe degete, deocamdată. Creşte în fiecare an numărul celor care visează şi încearcă.

Vezi şi:
VIDEO realizat de Alex Găvan, în 2007, pe vârful Gasherbrum de 8.068m
FOTOGALERIE Expediţia românească ce a ajuns pe vârful Everestului în 2003
FOTOGALERIE Alex Găvan a cucerit trei optmiari în trei ani consecutivi
Horia Colibăşanu şi-a riscat viaţa pentru a-l salva pe partenerul său de expediţie, spaniolul Inaki Ochoa de Olza

Mai citeşte şi:
VIDEO Alin Totorean, un explorator al pustiului cu sufletul încărcat de iubire pentru oameni
Neamt: Ticu Lăcătuşu vrea să cucerească ţinutul gheţurilor
ALPINISM: Un japonez a cucerit Everestul la 75 de ani

Muntele dă dependenţă. De senzaţia de libertate, spune Alex Găvan, care, la 27 de ani, a urcat deja trei optmiari - vârfuri de peste 8.000 de metri altitudine - fără oxigen suplimentar şi fără ajutor de la şerpaşi.

Dependenţă de dorinţa de a urca tot mai sus, odată ce ţi-ai dat seama că muntele te transformă, crede David Neacşu (48 de ani), cel care a condus, în 2003, prima expediţie românească pe Everest, „doctoratul” său în viaţa profesională ce include 30 de expediţii.

„Asta mă duce pe mine mai departe, mă face să mă autodepăşesc, n-aş putea să trăiesc fără”, spune Găvan. Drumul cu metroul spre job, în fiecare dimineaţă,  cu „miile de oameni, toţi lipiţi unul e altul” l-a făcut „cel mai nefericit om de pe pământ”. Aşa că din 2005 a renunţat la serviciul cu program de la 9.00 la 17.00 şi s-a dedicat proiectelor care să-l ducă pe vârfuri.

Pastila de 8.000 de metri

Muntele transformă oamenii. O spune Horia Colibăşanu, un alt alpinist care are la activ trei optmiari. “Într-o astfel de expediţie, când eşti sus pe munte şi te uiţi în jur, după ce ai depus un efort imens şi ai trecut peste toate problemele, eşti un alt om”, explică Colibăşanu.

Marius Gane şi Lucian Bogdan, pe vârful Everestului, în 2003. Un al treilea alpinist, Teodor Tulpan, a atins de asemenea vârful, înaintea celor doi.  Foto: Arhiva personală David Neacşu

Un om mai bun, spune şi Neacşu. „Şi când vei învăţa lucrul ăsta vei dori să te duci tot mai sus. Dar tu trebuie să simţi asta, nu-ţi dă nimeni pastila de 8.000 de metri.” Şi când începi să simţi, vrei să ajungi cel mai sus, pe Everest. „În capul fiecărui alpinist cred că Everestul înseamnă ceva. Şi toţi îşi doresc acest lucru. Mulţi recunosc, alţii, nu.”

Dar pentru a ajunge acolo, trebuie să ştii că muntele e scump. Echipa lui Neacşu, formată din 29 de oameni, a urcat pe versantul nordic al Everestului, pe un traseu mai dificil decât cel de pe faţa sudică, dar şi mai ieftin. Pentru ruta sudică, permisul de ascensiune costa 30.000 de dolari de căciulă în 2003, iar pe cea nordică a plătit doar 14.000 de dolari pentru fiecare om.

Dar pe munte trebuie să ai mereu bani în buzunar, explică Neacşu. Plătea câte 50 de dolari la fiecare două zile unui tibetan care le cobora de pe munte butoaiele pe care le foloseau pe post de WC. Le-a prins bine şi colecţie de reviste Playboy pe care echipa a primit-o cadou la plecarea din România.

Horia Colibăşanu, pe Dhaulagiri, în 2007. Un an mai târziu, partenerul său, spaniolul Inaki Ochoa de Olza, a murit pe Annapurna. Horia şi-a riscat viaţa pentru a-l salva. A fost premiat la Piolet D’Or.  Foto: Arhiva personală Horia Colibăşanu

Când au ajuns în tabăra de bază de pe Everest, au „făcut tablou” vreo 50 de fotografii şi le-au lipit pe peretele cortului în care luau masa. Ofiţerul de legătură tibetan a făcut iniţial scandal şi i-a pus să le dea jos. Ulterior însă a venit la Neacşu să-i ceară o revistă. „Trebuie să le găseşti punctul sensibil şi românul, în general, se descurcă”.

Orice detaliu contează când eşti la mii de metri altitudine. „E o logistică fantastică”, spune Neacşu, care povesteşte că din „desfăşurătorul” expediţiei prezentat Guvernului nu a lipsit hârtia igienică. A măsurat un sul de 24 de metri lungime şi şi-a făcut calculul că pentru 72 de zile de stat pe munte, 29 de oameni au nevoie de 3.132 de metri de hârtie, adică 1.300 de suluri ce trebuiau transportate cu un iac.

 „Unul din şase moare”

Alex Găvan, la 6.800 de metri, pe Gasherbrum 2, în 2008. Alpinistul nu a ajuns până pe vârful acestui munte, dar a cucerit alţi trei optmiari, Cho Oyu (2006), Gasherbrum 1 (2007) şi Makalu (2008).  Foto: Arhiva Alex Găvan, www.cloudclimbing.ro

Muntele testează rezistenţa fizică şi psihică.  Doar trei români din cei 14 plecaţi în expediţia condusă de David Neacşu au ajuns pe vârf. El nu s-a numărat printre ei, pentru că a făcut un preinfarct. N-a coborât însă de pe munte, a rămas în tabăra de bază, deşi era chinuitor, pentru că era responsabilitatea lui să ducă expediţia până la capăt. Mai ales că primise bani de la Guvern, 202.000 de dolari, şi trebuia să se întoarcă victorios.

Dar cel mai important era „să-şi ţină oamenii în viaţă”. „Unul din şase moare, aşa spun statisticile. Când pleci cu 14 oameni te gândeşti care mai vine acasă. E groaznic.”

Şi Alex Găvan a plecat pe Everest anul acesta, cu gândul să devină primul român care-l urcă fără oxigen. A renunţat însă la expediţie după o lună şi aproape 50.000 de euro cheltuiţi. A stat o săptămână să ia decizia, iar instinctul şi experienţa „i-au spus” că trebuie să amâne.

Într-o situaţia similară a fost şi Mihnea Rădulescu, alpinist care plecase cu Găvan spre vârful Makalu, un alt optmiar din Himalaya. Cele 10-15 minute petrecute în cortul din tabăra doi, după ce-l convinsese pe Alex Găvan să continue ascensiunea singur, au fost „cele mai frământate” din viaţa lui. Se simţea foarte obosit şi picioarele nu-l ascultau cum ar fi vrut.

Teodora Vid, pe Cho Oyu, în 2009. Teodora a devenit prima româncă ce a urcat un vârf de peste 8.000 de metri. Ea povesteşte, pe www.thea-vid.ipage.ro, că i-au dat lacrimile când a văzut Everestul de partea cealaltă a muntelui. Foto: Mediafax

„O mare parte din mine voia să continue”, cu gândul la antrenamente şi visul vârfului, cealaltă, „mult mai mică”, văzuse „oameni fără degete la mâini, picioare, semne crude lăsate de degerăturile survenite în momente în care se mersese prea departe.” Aşa că a coborât, decizie care a fost „probabil, cea mai bună pentru acel moment”. „M-am întors sănătos, întreg, muntele a rămas acolo, pot să mă întorc oricând. Am regretat că nu am urcat vârful, dar nu am regretat niciodată decizia luată”, spune Rădulescu.

Pe munte, tot ce poţi controla e decizia ta, spune Găvan. Trebuie să ştii unde e graniţa dintre prudenţă şi risc asumat cu responsabilitate. Dacă nu-ţi asumi riscuri, „nu există aventură adevărată”, dar dacă nu ştii să le ţii sub control, îţi poţi pierde viaţa.

Poate pentru 99% dintre oameni pare o nebunie ceea ce fac eu, dar pentru mine e ceva foarte calculat.

Alex Găvan,
alpinist

Get the Flash Player to see this player.

url=/editor_files/Flash/Filmul de vârf de pe Gasherbrum 1, 8_068m, 30 iulie 2007.flv iurl=/editor_files/Image/Varf.jpg width=400 height=300 loop=false play=false downloadable=false fullscreen=true displayNavigation=true displayDigits=true align=left dispPlaylist=none playlistThumbs=false

Români care au ajuns pe vârfuri de peste opt mii de metri

Constantin Lăcătuşu: Broad Peak (8047 m) - 1992, Everest (8848) - 1995, Cho Oyu (8201 m) - 1998
Mihai Cioroianu : Nanga Parbat (8125 m) – 1997, Gasherbrum 2 (8035m) – 1998
Teodor Tulpan: Everest – 2003
Marius Gane: Everest – 2003, Gasherbrum 2 - 2008
Lucian Bogdan: Everest – 2003
Horia Colibăşanu: K2 (8611m) – 2004, Manaslu (8163m) – 2006, Dhaulagiri (8167m) – 2007
Alexandru Găvan: Cho Oyu – 2006, Makalu (8463m) – 2008, Gasherbrum 1 (8068m) - 2007
Cristian Ţecu: Cho Oyu – 2006
Teodora Vid: Cho Oyu – 2009

Everestul a fost escaladat şi de alpinistul american de origine română Gheorge Dijmărescu, care a ajuns de zece ori pe vârf.

Patru vârfuri din Himalaya au rămas neatinse de români, până în prezent: Annapurna, Lhotse, Shisha Pagma, Kangchenjunga.

Cel puţin şase români au murit în încercarea de a ajunge pe vârfurile lumii: Cezar Vărgulescu, în mai 1985, Taina Duţescu-Coliban şi Sanda Isăilă, în 1992, când încercau să urce pe Dhaulagiri, scrie pe site-ul său alpinistul Dinu Mititeanu, unul dintre colaboratorii revistei „România Pitorească”. Şi-au pierdut viaţa şi Răzvan Petcu şi Gabriel Stana, în iunie 1996, în drum spre vârful Nanga Parbat. Mihai Cioroianu a murit pe K2, în iulie 1999, după ce ajunsese în vârf pe alţi doi optmiari.

Mâncători de energie

Constantin „Ticu” Lăcătuşu, românul care are în palmares aproape 30 de expediţii internaţionale, inclusiv prima ascensiune a unui român pe Everest, spune că nu-l mai interesează optmiarii. „Nu poţi să mergi toată viaţa pe optmiari. Sunt mari mâncători de energie, de timp şi de bani”.

Îi invită pe alpiniştii mai tineri să termine vârfurile din Himalaya. „Eu mi-am făcut datoria faţă de alpinismul nostru şi mai fac doar ce mă atrage - un vârf pe care n-a urcat nimeni, într-o zonă mai ciudată”, spune Lăcătuşu. Alpinistul s-a întors de curând dintr-o expediţie în Groenlanda, pe care nu ştie dacă o va continua în toamnă, conform planului, pentru că s-ar putea să nu-i ajungă banii.

„Dintotdeauna visul nostru a fost să urcăm pe Everest”

Teodora Vid e prima româncă ce urcat un vârf de peste 8.000 de metri. În 19 mai a ajuns pe Cho Oyu, al şaselea ca înălţime de pe planetă.

Adevărul: Cât a durat expediţia pe Cho Oyu şi cât a costat?

Teodora Vid: Expediţia a început la 24 aprilie, când am trecut graniţa dintre Nepal şi Tibet şi durat o lună, dar ascensiunea propriu-zisă, doar 20 de zile. De obicei o expediţie pe un optmiar ar putea dura până la două luni, în funcţie de vreme şi noroc.

Noi (ea şi partenerul ei Mircea Leuştean – n.r.) am avut mare noroc că s-a făcut vreme bună după o zi în care a bătut vântul infernal, toată lumea de pe munte s-a speriat şi a coborât. La 29 aprilie am ajuns în tabăra de bază avansată. La 19 mai, la 8.30 dimineaţa, a fost pentru prima oară în viaţa mea când am respirat aerul rarefiat de la 8.000 de metri. Întreaga expediţie a costat în jur de 30.000 euro.

Ce planuri aveţi pentru sezonul de toamnă?

Acum ne aflăm în munţii Ladakh din jumătatea de Kashmir a Indiei, unde facem aceleaşi nebunii cu care ne-am obişnuit, cutreieram munţii. Iar planuri nu ne facem niciodată, pentru că de obicei nu ne ies.

Un astfel de plan a fost escaladarea Everestului în 2008. De ce aţi amânat expediţia?

Dintotdeauna visul nostru a fost să urcăm pe Everest, un proiect încă în derulare. Ca şi în anul 2008 şi în acest sezon am încercat să mergem pe Everest, dar de data asta au fost piedici financiare.

Când a apărut în plan Cho Oyu?

Eram în Kathmandu şi proiectul pentru Everest picase. Trebuia să luăm o decizie: ori să ne întoarcem acasă, ori cu ajutorul unui credit la bancă - pe criza asta - să mergem pe un optmiar mai ieftin. Aşa am ales Cho Oyu - „Zeiţa de Turcoaz”.

Cât de mult contează un asemenea succes pentru a reuşi să strângeţi tot bugetul pentru Everest?

Veţi afla asta în sezonul următor, dacă vom reuşi să plecăm pe Everest sau nu.

Aclimatizarea, lupta corpului cu lipsa de oxigen

La peste 8.000 de metri, corpul uman nu se mai poate adapta şi începe uşor să moară, spun alpiniştii. Concentraţia de oxigen este o treime faţă de cea de la Bucureşti, spune Alex Găvan.

De aceea orele petrecute în „zona morţii”, cum o numesc ei, trebuie să fie cât mai puţine. Găvan povesteşte pe site-ul său că a ajuns pe vârful Cho Oyu după 15 ore petrecute în „zona morţii”, fără a folosi oxigen suplimentar, cum a fost observat că fac 95 la sută dintre alpiniştii care ajung acolo.

Concentraţia de oxigen din aer este foarte scăzută începând de la altitudinea de 5.500 de metri, iar corpul încearcă să se adapteze – inima bate mai repede, respiraţia este mai rapidă şi mai adâncă. Aclimatizarea durează aproximativ o lună şi ascensiunile se fac în etape – se urcă spre o tabără superioară, apoi se coboară.

Procesul se repetă până când corpul poate funcţiona la altitudini din ce în ce mai mari. Alex Găvan spune că la peste 7.000 nu mai poate mânca nimic solid, tot ce consumă e lichid. Dacă aclimatizarea eşuează, riscurile sunt extreme - edem pulmonar sau edem celebral - iar „tratamentul” obligatoriu, coborârea de pe munte.