VIDEO Pasionaţi de sărituri din cer
0
Piloţii îi privesc ca pe nişte ciudaţi - nu înţeleg de ce-şi doresc unii să se arunce în gol de la mii de metri. Paraşutiştii simt însă că fiecare nouă lansare este o redescoperire a propriilor limite. Paraşutiştii se pregătesc ani de zile pentru a savura câteva minute de zbor în singurătate printre curenţii de aer. Click aici pentru FOTOGALERIE!
Alături de cei zece elevi şi de instructorul lor, Tatiana Poponea, încolonaţi ca la armată, urcăm în avionul biplan AN2 care avea să ne urce la 1.200 de metri, deasupra Aerodromului Strejnic (Ploieşti). Ne ocupăm locurile şi aşteptăm ca aeronava să se desprindă de sol. Pe feţele paraşutiştilor-juniori se citeşte nerăbdarea. Îşi zâmbesc discret şi se ţin de poante. În picioare, instructorul lor păstrează o mină serioasă. Glumele vor înceta în scurt timp.
Imediat ce piloţii aşază măgăoaia de avion în poziţie de decolare şi turează motorul, elevii izbucnesc: „hep! hep! hep! hep! hep!”. Un strigăt care se intensifică pe măsură ce ne ridicăm în aer şi se potoleşte apoi, ceva mai sus, înainte de a ajunge la destinaţie.
Crispaţi în avion, fericiţi în aer
Pe măsură ce ne înălţăm, zâmbetele tinerilor dispar lăsând locul încruntărilor date de concentrare şi de încordarea muşchilor. Alături, un puşti de 16 ani se uită în gol. E la al patrulea salt şi îi este „puţin“ frică. Nu transpiră, ci pare proiectat într-o altă lume. În faţă, un alt tânăr spune că simte deja „un nod în gât“. Chipul i se schimonoseşte pe măsură ce colegul de lângă el încearcă să-l liniştească. O puştoaică tot de 16 ani radiază de fericire privind prin hublou.
Când instructoarea deschide uşa aeronavei pentru a cerceta altitudinea şi condiţiile, tinerii paraşutişti amuţesc instantaneu. Câteva clipe mai târziu, fiecare primeşte câte un număr, să nu se arunce la întâmplare.
Paraşutişti-juniori echipaţi de decolare pe Aerodromul Strejnic
Tatiana, instructoarea, verifică echipamentul fiecăruia şi îi leagă, pe rând, cu cârligele de un cablu prins de tavanul aeronavei, care va activa sistemul automat de desprindere a paraşutei. Apoi îl pofteşte afară pe „numărul unu“.
Plonjonul din cer
Când primul păşeşte în gol, încordarea celorlalţi e mai prezentă decât zgomotul motorului. Al doilea se repede să-l urmeze imediat ce a primit aprobarea. Sare cu capul în jos, de parcă se aruncă într-o piscină. La câteva secunde, paraşuta se deschide şi-l poartă într-un zbor lin. Urmează ceilalţi, fiecare părăsind avionul în stilul său. Unul îi trimite bezele instructoarei, altul salută cordial. De jos, uşa avionului pare deschisă spre un tobogan imaginar din care răsar nişte ciuperci colorate - paraşutele juniorilor.
De la sol, instructorii îi urmăresc prin ochean. „Notează: ăsta, ce număr e, nu scoate abdomenul. Uite şi la ăsta - a scos fundul înapoi. Ce să mai, foarfecă şi picioarele“. Din tonul lor îţi dai seama că mişcările pe care le fac juniorii sunt periculoase. Paraşutismul nu e chiar floare la ureche; oricând poţi intra în vrie, oricât de instruit şi disciplinat ai fi,w poţi să ai ghinion.
Fetele, cot la cot cu băieţii
La sol, Miruna Vasile (16 ani) îşi pliază încântată paraşuta. A trecut cu bine de cel de-al patrulea salt şi spune că a fost „super“. Pentru a începe cursurile de paraşutism chiar de anul ăsta, i s-a cerut aprobare scrisă din partea părinţilor. „Mi-au dat-o, dar după câteva zile au început să-şi facă griji. Ar fi vrut să se răzgândească, dar nu mai aveau cum“, ne-a explicat Miruna. Adolescenta mărturiseşte că salturile cu paraşuta îi aduc o satisfacţie enormă, ce nu poate fi transpusă în cuvinte.
În avion, înainte de salt, elevii râd, dar parcă nu e râsul lor
„Fetele sunt mai atente la tot ce se întâmplă. Nu sunt mai fricoase decât băieţii. Nici vorbă. Din păcate, după 25 de ani se lasă de paraşutism, din cauza presiunilor sociale“, spune instructorul Tiberiu Frătică, aflat în pregătire la Strejnic.
Numărul mare de fete din „trupă“ confirmă spusele lui. Şi performanţele lor. Cu lotul de aici se antrenează şi Andreea Pădurean (23 de ani), vicecampioană naţională la aterizare la punct fix.
Un instructor„pe cupolă“
Pe instructorul Tiberiu Frătică (36 de ani) l-am întâlnit alături de cursanţii lui tot la Aerodromul Strejnic. „Fiecare salt are ceva aparte“, ne spune el şi ştie ce vorbeşte: are peste 1.950 la activ.
Legitimat la Aerodromul „Henri Coandă“ din Piteşti, Frătică face parte din lotul naţional de „lucru relativ pe cupolă“ (LRC), o acrobaţie în formaţie cu paraşuta deschisă. Aceasta este una dintre disciplinele paraşutismului sportiv, alături de acrobaţia clasică, aterizarea de precizie, formaţia de paraşutişti (lucru relativ) şi paraski (paraşutism pe timp de iarnă şi pe teren accidentat).
La primele sărituri, nu le-a spus alor lui. Cei de acasă nu sunt nici acum foarte încântaţi de pasiunea sa - o găsesc riscantă. El ştie însă de ce se ţine de paraşutism. După ani de zile de la prima săritură, Tibi tot mai vrea să afle ce se ascunde în spatele senzaţiilor pe care le încearcă: „Dacă până acum nu am priceput nimic din salt, aştept, mai sar şi poate că o să înţeleg şi eu“.
Un sport cu magnet
O mie de tineri şi-au dorit să devină paraşutişti în acest an, cu ajutorul instructorilor de la aerocluburile teritoriale, aflate în subordinea Aeroclubului României (AR). Potrivit lui Dan Grigore, comandant detaşat al AR, doar 430 au fost selectaţi pentru zbor, în urma probelor fizice şi a examenelor teoretice. În 2008, s-au înscris 700 de elevi, în toate aerocluburile teritoriale.
Concentrare înainte de salt
Dintre aceştia, au primit undă verde la zbor doar 390. „Majoritatea celor care apelează la noi pentru a deveni paraşutişti au 17-18 ani.
Am avut elevi care s-au prezentat la 18 ani şi nu la 16 - vârsta minimă admisă, pentru că nu au reuşit să-şi convingă părinţii să le dea acordul“, a precizat comandantul.
„Când ai părăsit aeronava, eşti de unul singur!“
„În aviaţie, instructorul stă tot timpul lângă tine până dovedeşti că ai aptitudinile necesare să ieşi la simplă. În schimb, la paraşutism, de la prima lansare instructorul rămâne în avion şi-ţi face un semn discret să păşeşti afară. Din momentul în care ai părăsit aeronava, eşti singur“, ne explică Silviu Alexandru Luţac (51 de ani), instructorul prin mâna căruia au trecut generaţii de paraşutişti la Aerodromul Clinceni. Din 1973, Luţac a sărit de 2.800, poate chiar de 3.000 de ori.
Ca la armată
„Ursul“, cum i se spune „pe câmp“, glumeşte încontinuu cu elevii lui, dar niciodată pe seama saltului. Când îşi pun paraşutele, jovialul Luţac coboară milităria din pod: „Care ai zis că ăsta e ultimul salt?! Stai la sol toată săptămâna. Îi dăm drumul azi? Hai, că ne creşte barba! În formaţie spre avion!“
Luţac e cel care face trierea: cine sare bine - deoparte, cine se duce ca un sac de cartofi cu greu mai primeşte o nouă şansă. La el, la Clinceni, s-au înscris în iarnă 260 de elevi. După programul de pregătire fizică (90 de ore) şi de teorie (120 de ore), mai mult de jumătate s-au lăsat pentru că şi-au dat seama că „nu fac obiectul muncii“. În final, doar 62 au primit diploma de elevi paraşutişti.
Get the Flash Player to see this player.
url=/editor_files/Flash/ANUL 2009/august/parasutisti-0-0.flv width=300 height=200 loop=false play=false downloadable=false fullscreen=true displayNavigation=true displayDigits=true align=left dispPlaylist=none playlistThumbs=false
„Ca instructor îţi dai seama chiar de la primele salturi dacă un tânăr poate să facă paraşutism. Vezi asta în felul în care se foieşte în avion, după cum priveşte în minutele dinaintea saltului, după cum transpiră“, adaugă Luţac.
Saltul, mai bun ca sexul
Deşi sare de mai bine de 35 de ani, Silviu Luţac spune că şi acum, la fiecare salt, i se înmoaie genunchii. „E ceva deosebit, ceva sfânt. Mai «tare» decât orice femeie.“
De aceea, mai crede Luţac, nu ai nicio şansă dacă n-ai învăţat cum trebuie teoria saltului.
„Pe perioada de iarnă, în cele trei luni până când se dă aprobarea de zbor, trebuie să-ţi însuşeşti o serie de cunoştinţe care vizează cazurile speciale. Dacă ai vreo problemă în aer, să fii în stare să ieşi singur din impas“, explică el.
Ce-ţi trebuie în aer
Cursurile de paraşutism sunt gratuite pentru cursanţi cu vârste cuprinse între 16 şi 23 de ani. Probele fizice eliminatorii includ săritura în lungime de pe loc, alergare viteză pe distanţa de 60 de metri, tracţiuni la bară fixă, flotări etc. Baremul e diferit în funcţie de sexul şi vârsta candidatului.
Rămas pe cont propriu, elevul îşi salută instructorul
Vizita medicală este, de asemenea, extrem de selectivă. Dotarea fiecărui paraşutist presupune o paraşută cât mai performantă, al cărei preţ variază între 3.000 şi 40.000 de euro, bocanci, un combinezon, o cască, altimetru şi o paraşută de rezervă.
Mic îndreptar de paraşutism
Salturile cu paraşuta se pot efectua de la înălţimi mici (600-1.000 de metri), mijlocii (1.001-4.000 m) şi mari (peste 4.000 m).
Din momentul părăsirii aeronavei până la aterizare, complexul paraşută-paraşutist trece succesiv prin mai multe faze: cădere liberă, coborâre cu paraşuta deschisă şi aterizare. Căderea liberă este timpul scurs de la părăsirea avionului până la deschiderea paraşutei.
Pentru o cădere liberă stabilă este necesar ca paraşutistul să cadă într-un stil care să-i asigure o simetrie perfectă a corpului. Dacă pentru paraşutiştii începători este recomandat stilul clasic, cei care au la activ câteva zeci şi chiar sute de salturi sar fie „grupat“, „săgeată“ sau „picătură“.
Cele patru stiluri de bază sunt:
Stilul clasic (stilul „broască“) - sportivul este orientat cu faţa în jos, are picioarele îndoite de la genunchi şi mâinile desfăcute la înălţimea umerilor şi flexate din cot.
Stilul grupat - paraşutistul are coloana încovoiată şi bărbia în piept; genunchii sunt traşi la piept, uşor desfăcuţi (la nivelul umerilor), iar mâinile sunt ţinute pe lângă corp, îndoite din cot. Din această poziţie se execută gama de acrobaţie. Paraşutistul ajunge la o viteză critică la aproximativ 12-15 secunde pentru 2.000 de metri.
Stilul săgeată este folosit pentru a obţine o viteză mai mare de cădere sau pentru corectarea unei deviaţii în cadrul lansărilor la înălţimi mai mari (acrobaţie). Viteza de cădere a acestui stil poate ajunge până la 55m/s, iar poziţia este cu mâinile şi picioarele întinse şi desfăcute în „V“.
Stilul picătură (în cap) este folosit de sportivii de performanţă în vederea atingerii unei viteze maxime pentru lucrul în salturile de acrobaţie. Viteza atinsă este de aproximativ 60 m/s.
PRO
Ai senzaţia că poţi zbura
„Am făcut şi bungee-jumping, dar nu se compară. Acolo, cazi deodată în gol şi cam asta e totul. În schimb, la paraşutism, lucrurile decurg mai lent, ai senzaţia că poţi zbura“, ne explică Miruna Vasile (16 ani).
CONTRA
Dacă nu se deschide cârpa aia?
„Nu am sărit niciodată cu paraşuta şi nici nu-mi doresc. Dacă aş face-o şi nu se deschide cârpa aia, fierul de călcat ar fi nimic pe lângă mine”, crede Ioan Baican (50 de ani), comandantul Aerodromului teritorial Ploieşti.
Se încarcă comentariile...
