Tudor Caranfil, critic de film: „Mi-e frică de stingeri“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Tudor Caranfil (80 de ani)  mărturiseşte că se teme de momentul în care ceea ce scrie va compromite ceea ce a scris. Criticul de film dezvăluie că în anii ’50 a scris un scenariu pe care nu l-a arătat nimănui. Renumitul critic a înfiinţat prima formă a Cinematecii Române, în 1962, şi un volum al său, „Vârstele peliculei“ a fost inclus în lista „cele mai bune cărţi de film din lume“.

„Adevărul": Povesteaţi undeva că intraţi în sălile de proiecţie ale locurilor pe care le vizitaţi şi urmăriţi multe filme proaste. Puteţi să menţionaţi un film prost, foarte prost, cel mai prost pe care v-a fost dat să-l vedeţi?

Tudor Caranfil: E greu. Nu orice tâmpenie mă revoltă, trebuie să fie o prostie emfatică, cu emfază. Uite, ca „Arirang" al lui Kim Ki-duk. În „Arirang", cineastul - care are o faimă în lumea cinematografului, şi pe bună dreptate - s-a ascuns într-un cort, şi-a proptit o cameră de luat vederi asupra-şi şi a început să-şi povestească viaţa. Dacă şi-ar fi povestit-o cu har sau haz, ar fi fost ceva. Or el a stat o oră jumătate în faţa acelei camere, cu o expresie albă, povestindu-şi necazurile, gonflate cât a putut. Fără poveste! Nae când era copil şi dădeam câte un film din ăsta, fără motor, fără intrigă, mă întreba: „Tată, când începe necazul?"

Cum reacţionaţi la un astfel de film? Rezistaţi să-l urmăriţi până la capăt?

Nu. Când filmul e lipsit de valoare, când în joc nu e renumele unui cineast care se face de râs în faţa mea, îi acord 45 de minute, după care plec. Mai ales acum, de când am îmbătrânit, timpul îmi e grozav de scump. Şi nu vreau să merg de mână cu un tip care are norocul să aibă o cameră de luat vederi, dar n-are ce spune.

Împreună cu soţia, în vacanţă la Praga



Ca să continuăm seria de superlative, de la „cel mai prost film" să trecem la „cineva care nu v-a iertat niciodată pentru o cronică".

Nu ştiu dacă nu m-a iertat niciodată, dar mi-a făcut nişte lucruri foarte nostime. De exemplu, Manole Marcus (regizor român) mi-a filmat mormântul. (râde)

Ce-a făcut?

În scenografia unui film de-al lui, „Puterea şi Adevărul" era un monument funerar, pe care stătea scris numele meu. Mi-a plăcut la nebunie! (râde cu poftă) Iar Dan Piţa, în filmul lui  „Femeia visurilor" vorbea de un critic de cinema care lua şperţuri, şi era un tip îngrozitor şi mânca viaţa realizatorului din film. 

Şi de unde ştiaţi că era vorba tocmai de dumneavoastră?

Păi îl botezase Cratofil şi dăduse zvon în tot târgul. Zicea: „Să vezi ce-i fac lui Cranfil în filmul ăsta!". Mi-a plăcut pentru că exprima totuşi faptul că verbul meu era atât de puternic încât era demn de luat în seamă şi demn de creat chiar ură. Îmi amintesc alt caz. Cinematografia română a avut nenorocirea ca printre cineaştii ei proşti să aibă şi un scriitor, care era la fel de prost şi ca scriitor. Francisc Munteanu. N-aţi auzit de el. Nici n-o să auziţi. Atât de tare mă stârnea nulitatea cinematografului pe care-l făcea încât scriam nişte cronici cumplite la adresa lui. Şi pe urmă îl întâlneam pe stradă. Dar când îl întâlneam pe stradă, mă înnebunea.

image

Cu fiul, Nae Caranfil, cunoscutul regizor de astăzi

image

De ce?

Mă saluta cu o prietenie.... Eu îmi spuneam de fiecare dată: „Ei, de data asta cred că l-am pus la podea". Apoi ne întâlneam întâmplător şi el mă saluta cu prietenie, chiar cu tandreţe.

A existat şi un duşman care apoi v-a devenit prieten?

Să ştiţi că eu nu merg în profesie pe prietenii şi duşmănii. Parafa noastră, a criticilor este obiectivitatea, dacă suntem critici, dacă suntem în stare să respectăm condiţia de critici.

Cum aţi intrat în domeniul acesta, al criticii de film?

Am intrat în critica de film printr-o întâmplare, ca actriţele acelea care intră în scenă fiindcă s-a îmbolnăvit protagonista. La mine s-a întâmplat că a fost dat cineva afară. Eu am făcut Facultatea de Filosofie şi făceam ziaristica la „Informaţia Bucureştiului" încă din anul 3.

Destinul dumneavoastră are destule puncte tumultoase. La 17 ani aţi plecat de acasă, din Galaţi,  la Bacău, ca să vă faceţi ziarist.

Trebuie să ştiţi că în momentul ăla Galaţiul era în ruine şi era o foamete teribilă. Am lăsat şcoala, ştiam că era nevoie la Bacău de un condei şi m-am dus acolo pe un salariu şi pe posibilitatea de a supravieţui. Era o foamete pe care o simţeam dureros.

Nu aţi stat decât un an acolo. Ce s-a întâmplat?

Eram, cum mi se spunea atunci, „un element dizolvant". Mă apuca râsul când nu trebuia. (zâmbeşte) Prima dată m-au transferat disciplinar la prefectura judeţului, ca responsabil de relaţia cu presa. Aveam 18 ani! După trei luni m-au rechemat la redacţie. Dar iar s-a întâmplat ceva. Era o greşeală apărută în ziar pe care am văzut-o şi eu abia când a apărut: în loc de „bandele contrarevoluţionare" era trecut „bandele revoluţionare". A ieşit un scandal mare, că de ce n-am anunţat imediat ce am văzut „şopârla", de parcă dacă anunţam se mai putea schimba ceva. Dar astfel de concedieri pe mine m-au ajutat în viaţă.

Da? În ce fel?

Da, pentru că eu am momente când îmi dau seama când mă simt plafonat. Şi atunci trebuie să schimb direcţia. Cam la zece ani o dată fac asta. De exemplu, primii 10 ani în gazetărie am făcut reportaj, din '50 până în '60. Din 60 am făcut cronică cinematografică. Din '70 am făcut televiziune, în '80 am scris cărţi despre film. Acuma stau şi mă tot întreb ce-aş putea face în deceniul următor. (izbucneşte în râs)

Poate faceţi un film.

Nu cred, pentru asta trebuie să fii tânăr.

Aţi avut vreodată în minte un subiect de film, pe care să-l dezvoltaţi poate într-un scenariu?

Am încercat odată să scriu un scenariu dar n-am avut încredere în el, cred că l-am abandonat la sfert. Azi când îl citesc nu mi se pare chiar prost. Nu era mare lucru, era o comedioară ceva.

La o conferinţă de presă,  la un Festival de film



Cum s-a întâmplat să începeţi seria întâlnirilor „Seara prietenilor filmului"? (prima formă a Cinematecii Române)

Devenisem cronicar, erau anii '60, şi mă întrebam ce-aş putea face pentru cinefilie în afară de modul pasiv de a scrie despre film. În momentul acela, ideea Cinematecii Române plutea în aer. Dar nu se grăbea nimeni să preia sarcina, că era cu risc. M-am dus la directorul Întreprinderii Cinematografice Bucureşti, îl chema Gavrilă, şi i-am zis că vin din partea ziarului „Informaţia Bucureştiului". „N-aţi vrea să facem o seară dedicată lui Ioan Popescu Gopo (n.r. - regizor, scenarist), şi apoi, dacă merge, să facem în Bucureşti un cinematograf de artă?", i-am zis. Şi el a zis da. Apoi m-am dus la redactorul meu şef şi i-am spus despre asta. A fost şi el de acord. Aveam în spate două aprobări ale unor inşi care nu puteau să-şi asume responsabilitatea asta, că nu era treaba lor. Deci, practic, nu aveam o  aprobare oficială. Am făcut afişele, pe care scria „8 filme într-un singur bilet!", şi am proiectat această seară Gopo, unde el a fost invitat şi i-am pus întrebări. Lumea a venit, dar mi-a spus nevastă-mea că nu auzise nimic din interviu, din cauza instalaţiei de sunet.

„Am fost de multe ori pe creastă şi de multe ori sub val"

Cum aţi reuşit să continuaţi aceste proiecţii, nu v-aţi lovit de intervenţia cenzurii?

Am continuat resimţind o teribilă rezistenţă a celor de la Arhivă, care nu voiau să dea filmele, afirmau că se uzează peliculele. M-am dus la Ministerul Culturii şi am vorbit cu un director general. El mi-a spus că nu poate să mă ajute. Aşa că m-am dus la ministrul adjunct. M-a privit uimit, pentru că nu prea venea nimeni la el, se ştia că n-ai nicio şansă. Spre uimirea mea, ăsta l-a sunat pe loc pe directorul Arhivei şi i-a spus să-mi pună la dispoziţie tot ce cer. Aşa că am mers fără aprobare de sus vreun an şi jumătate.

Un film care v-a ajutat într-un moment de cumpănă al vieţii.

Da, am aşa ceva. Eram pe cale să fiu dat afară de la „Informaţia Bucureştiului". Ca să uit de ameninţarea asta - eram demoralizat complet, aveam un copil de 5 ani de întreţinut - m-am dus la „Patria", unde rula „My fair lady". Îl văzusem, îl ştiam. Dar cum voiam să scap, am intrat. Am ieşit de acolo atât de fericit! Nu-mi mai păsa de nimic. Eram recunoscător pentru bucuria pe care mi-o dăduse filmul ăla.

Aţi scris o carte despre filmul „Cetăţeanul Kane". Ce v-a frapat de aţi vrut să scrieţi o carte?

A trezit în mine un volum atât de mare de revelaţii, de descoperiri, încât am simţit nevoia asta, să scriu o carte. Iniţial fusese doar un capitol din cartea mea, „Vârstele peliculei", dar mă împingea din spate să-i dau o extensie specială. E o lume acolo, este Orson Welles, care este un miracol, care face un film de o asemenea densitate la vârsta aia. Este ceea ce descrie filmul, cum descrie, sunt multe lucruri. Fiecare carte pe care am pornit-o are în preistoria ei un moment de disperare. Eu am fost de multe ori pe creastă şi de multe ori sub val, în viaţa mea. Dacă vreţi, asta e o trăsătură. Ţin minte că Revelioanele mi le petreceam în parcul ăsta (n.r. - Parcul Circului), ca să scap de discursul oficial, din perioada comunistă. Şi la ora 12 m-aţi fi putut vedea făcând patru circuite ale parcului, până trecea festinul. Era interesant că auzeam din toate apartamentele de aici zgomotele petrecerii. În fiecare an, la Revelioanele astea mă întrebam pe când mă plimbam, cum se poate să fiu atât de prost cotat (râde) şi îngrijorat pentru existenţa mea şi cum se poate să fiu într-un singur an atât de stăpân pe ceea ce fac. Un moment de pericol mă împingea să scriu. Mă gândeam că manuscrisul rămâne, orice s-ar întâmpla.

Un moment bun aţi trăit foarte recent, când cărţile v-au fost incluse într-o listă a „celor mai bune cărţi de film din lume".

Eram la Karlovy Vary şi am primit de la Editura Polirom mesajul. Nici nu prea ştiam bine ce înseamnă. Acum sunt la pensie, nu-mi mai pasă dacă sunt pe val sau sub el. (râde) Sunt alte frici acum.

De exemplu...

Mă uit la colegii mei de generaţie, regizorii. Mă uit la Piţa, mă uit la Daneliuc... De 20 de ani ei fac un film prost unul după altul. Singurul care face excepţie e Pintilie. Mă uit cu compătimire, pentru că îmi dau seama că ei vor să supravieţuiască profesional, dar pun în primejdie ceea ce era bun, strălucit, în opera lor de dinainte. Mi-e frică de momentul în care ceea ce scriu va compromite ceea ce am scris. Mi-e frică de stingeri.

"Am încercat odată să scriu un scenariu, dar n-am avut încredere în el, cred că l-am abandonat la sfert. Azi când îl citesc nu mi se pare chiar prost.

Una din două

- Quentin Tarantino sau Woody Allen? Woody Allen.
- Stanley Kubrick sau Roman Polanski? Stanley Kubrick.
- Keira Knightley sau Penelope Cruz? Penelope Cruz.
- „Iluzionistul" sau „Megamind"?  „Iluzionistul".
- Maria Dinulescu sau Anamaria Marinca? Amândouă.
- Sergiu Nicolaescu sau Florin Piersic? Florin Piersic.
- Corneliu Porumboiu sau Cristian Mungiu? Amândoi.
- Pierce Brosnan sau Daniel Craig? (rolul „James Bond") Nici unul, nici altul.
- Gerard Depardieu sau Alain Delon? Depardieu.
- „Copiii sunt bine-mersi" sau „Lebăda neagră"? Ambele mă lasă indiferent.

CV

- Ziarist la „Informaţia Bucureştiului"
- A terminat Facultatea de Filosofie, în 1957.
- A lucrat la ziarul „Informaţia Bucureştiului".
- Din anii '60 s-a dedicat criticii cinematografice.
- În 1962 iniţiază „Seara prietenilor filmului", prima formă a Cinematecii Române.
- Din 1973 realizează emisiunea „Vârstele peliculei" la TVR.
- În 2009 îi apare la editura Polirom primul volum din cele patru publicate până acum, „Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei".  Proiectul editorial a fost inclus recent în lista „celor mai bune cărţi de film din lume", o selecţie de 112 cărţi din 27 de ţări, realizată de un juriu internaţional independent, la solicitarea Polish Filmmaker Association, cu sprijinul FIPRESCI.
- Tudor Caranfil este invitat permanent al festivalurilor de la Cannes şi Berlin, este de asemeni membru în juriul FIPRESCI (International Federation of Film Critics).

image
Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite