Smiorcăiala, tehnică de supravieţuire la români

Pentru a trăi mai bine, dar şi pentru a-şi justifica eşecurile românii se refugiază în lamentări. Românii cred că se vor face auziţi prin văicăreală şi că viaţa lor va fi mai bună după ce-şi varsă oful. În realitate, obiceiul de a ne plânge de orice contribuie la fuga de responsabilităţi.

Mai citeşte şi:

 Tudor Gheorghe: „Ceea ce mă deranjează este mârlănia din jur!”

Te trezeşti dimineaţa convins că vei avea, în sfârşit, o zi frumoasă. Porneşti spre serviciu optimist, dar în tramvai doi pensionari se plâng de veniturile mici cu care sunt nevoiţi să jongleze în fiecare lună.

La serviciu, colegii se lamentează şi ei de cerinţele exagerate ale şefilor, de program sau de leafă. Pe seară, stabileşti să ieşi în oraş cu prietenii.

După ce locul şi ora au fost bătute în cuie, te sună şi, în loc de scuze, se plâng că nu mai au timp să ajungă, că nu mai au bani şi că nu mai suportă cum toţi vin şi le cer câte ceva. Pe scurt, îţi spun că „e nasol”.

Lucrurile merg din rău în mai rău sau cel puţin aşa îşi spun cei din jur. „În ţara asta, nu se mişcă nimic”, „dacă nu ai pile, nu ai cum să reuşeşti” sau „viaţa e în altă parte” sunt expresii deja tocite.

În căutarea nefericirii

Nici românii care trăiesc în afara graniţelor nu văd viaţa în culori mai calde. Georgiana (25 de ani)  a plecat acum câţiva ani la studii în Franţa şi a decis să rămână după terminarea lor.

Cu toate că mulţi tineri români şi-ar dori să fie în locul ei, Georgiana se plânge mereu de câte ceva. Asta deşi locuieşte în apartamentul unei prietene şi nu e stresată că va rămâne pe drumuri dacă nu-şi plăteşte contribuţia la chirie. E convinsă, în schimb, că ghinionul se ţine scai de ea.

„De opt luni de zile aştept să se ivească ceva, un stagiu, o ofertă de muncă în domeniul meu, dar nimic. Am primit în toamnă, când am început căutările, un stagiu la Paris, dar l-am refuzat pentru că era departe şi nu cunoşteam pe nimeni acolo, pe când aici, am mulţi amici”, mărturiseşte tânăra. Georgiana lucrează acum ca vânzătoare pe mai bine de o mie de euro pe lună. Chiar şi aşa, ea spune că banii îi ajung cu greu şi şi-ar dori să fie în locul prietenilor ei care au deja maşină, unii chiar şi casă, iar alţii îşi permit să călătorească frecvent.

Fuga de responsabilităţi

Apetitul românilor pentru tânguială se explică prin moştenirea obiceiului de la generaţiile anterioare, dar şi prin avantajele pe care această deprindere le oferă, explică psihologii. „Avem de-a face cu un nivel scăzut al orientării românilor către rezultate şi atingerea obiectivelor. Oamenii s-au obişnuit să piardă timpul pentru a explica de ce nu funcţionează lucrurile în loc să investească timp pentru a găsi soluţii”, crede psihologul Elisabeta Ilie.

„Ne plângem pentru a atrage atenţia, pentru a ne afirma, pentru a ne face auziţi, pentru a face «ceva»”, consideră şi psihologul Cătălina Hetel. Ea crede că alegem această modalitate pentru a fugi de răspundere. „A nu te plânge de nimic înseamnă, de fapt, a recunoaşte că eşti responsabil pentru ceea ce se întâmplă în viaţa ta şi a-ţi asuma eşecurile”, mai adaugă specialistul.

Istoricul Adrian Majuru nu crede că de vină ar fi „cartela noastră genetică”. „Este vorba de o continuitate istorică medievală care eludează şi astăzi aplicarea legii. Un mare adevăr străbate veacurile de istorie românească: «Ai atâta dreptate câtă putere deţii». Nu este de mirare că sentimentul demoralizator şi dorinţa de a fugi cât mai departe a traversat secolele, de la bejenarii timpurilor trecute la sutele de mii de români de azi, care au ales să plece din cauza mizeriei sociale şi a lipsei de perspectivă”, spune Majuru.

Referindu-se la destinul previzibil al României, istoricul aminteşte de cuvintele domnitorului Gheorghe Bibescu, de la 1842: „Soarta acestei ţări este de a fi în veci smerită”.

În viziunea lui Adrian Majuru, problemele cele mai importante cauzatoare de regres social sunt situaţia jalnică a justiţiei, senzaţia de neschimbare şi de marginalizare a valorilor autentice.

Ne tânguim de pe margine

Românii s-au obişnuit să se plângă, observă sociologii şi antropologii. Smiorcăiala şi dorinţa de supravieţuire se înscriu în modelul nostru cultural dominant, afirmă sociologul Alfred Bulai.

„Această cultură de supravieţuire îşi are rădăcinile în secole de existenţă. Uitaţi-vă în istoria noastră şi veţi vedea că suntem în esenţă un popor de supravieţuitori”, a adăugat sociologul.  Prin acest comportament, ei încearcă să-şi asume cât mai puţine riscuri, mai completează sociologul.

Cât despre lipsa de implicare a românilor în viaţa publică, antropologul Vintilă Mihăilescu spune că nu avem de-a face cu o „atitudine de «delăsare» în faţa «sorţii», ci de neîncredere în faţa instituţiilor! E cu totul altceva!”. Această neîncredere, explică antropologul, datează şi din timpul comunismului şi, din motive diferite, s-a consolidat în post-comunism.

“Ca să te implici, trebuie mai întâi să ai un minimum de încredere, de speranţă că există şanse semnificative să iasă ceva, apoi trebuie să înţelegi cum funcţionează această «implicare», ce pârghii de acţiune ai tu la dispoziţie şi cum funcţionează ele”, a mai adăugat Mihăilescu. 

La noi, ţăranii din pieţe se vaită ba că a fost mană, ba că nu au avut bani. Negustorul ar trebui să se laude cu munca lui, nu să se plângă.

Alfred Bulai
sociolog

Mecanismele implicării sociale le sunt necunoscute românilor. Ceea ce ştiu ei nu prea merge, iar ce ar putea să meargă nu prea ştiu!

Vintilă Mihăilescu
antropolog

Responsabilitatea asumată e floare rară!

Văicăreala la care recurge fiecare dintre noi e pusă pe seama „vocaţiei de cârcotaş a românului şi a capacităţii lui infinite de a fixa răspunderi în contul celorlalţi pentru că autoresponsabilizarea e floare rară”, consideră scriitorul Radu Paraschivescu. La toate acestea, el adaugă „neîncrederea - în general justificată - faţă de conducători”. Mai mult, Paraschivescu nuanţează: „suntem o naţie de oameni care promit fără să finalizeze - infrastructura naţională stă mărturie - , de oameni care au voluptatea bocetului, a parastasului, dar nu şi pe cea a rezolvării prompte”.

Scriitorul mai crede că prezenţa firavă la votul de zilele trecute se leagă tot de aceste lucruri. „De foarte multe ori, vorbim neîntrebaţi şi ne pronunţăm în chestiuni pentru care ne lipsesc competenţele. Când, în sfârşit, e nevoie să vorbim întrebaţi, dăm din mână a lehamite şi delegăm: «Să voteze alţii»”, mai observă Paraschivescu.

Obicei balcanic, de sorginte rurală

Cu toate că obiceiul lamentării nu este caracteristic numai românilor, ci se poate întâlni adesea şi la alte popoare balcanice, în care predomină cultura rurală, la noi, acesta s-a sedimentat de-a lungul câtorva generaţii şi a ajuns aproape un reflex, ne-a mai explicat sociologul Alfred Bulai.

Dincolo de avantajele pe care le oferă acest nărav - oamenii din jur ne privesc cu mai multă grijă, sarcinile greoaie încep să dispară etc, psihologii atenţionează că afundarea în lamentări poate însemna pierderea busolei propriului destin.