Românul, neamul lui Păcală

Celebrele calităţi „naţionale“ precum capacitatea de a face haz de necaz sau de a fi descurcăreţ vin din inventivitate şi isteţime. Astfel, portretul-robot al românului corespunde figurii lui Păcală. Păcală, „deşteptul care prosteşte pe proşti făcând pe prostul”, rămâne, spune şi regizorul filmului lansat acum 34 de ani, Geo Saizescu, cel mai reuşit portret al românului.

„Inteligenţa fină ascunsă sub o aparenţă modestă şi imaginaţia surprinzătoare” sunt calităţi distinctive ale românilor, scrie Dumitru Drăghicescu, doctor în sociologie la Sorbona, în cartea sa „Din psihologia poporului român”, care a apărut în 1907.

Chiar dacă are „bucăţi ruginite” şi cel puţin „una dintre tezele de bază este eronată - fondul cărţii nu este nici învechit, nici plicticos, dimpotrivă”, după cum scria George Pruteanu în „Dilema” (1995).

Potrivit cercetătorului Marius Radu, un studiu al psihologilor de la Universitatea Edinburgh - care au aplicat numeroase teste IQ în 2006 - „au dovedit că peste 68 la sută din români au o capacitate crescută de abstractizare a informaţiei”.

În clasamentul provizoriu al studiului aflat în plină desfăşurare, românii ocupă locul nouă în lume la gândire abstractă, „după japonezi şi danezi, aflându-se imediat în faţa germanilor şi a ruşilor”. Asta explică, crede Radu, că românii sunt mai descurcăreţi şi inventivi decât alţii.

Hazul de necaz vine din vremea războiului rece

Dacă D. Drăghicescu spune că spiritul satiric este trăsătura „cea mai netedă şi bine definită a mentalului românesc”, comună cu englezii, etologul Marius Radu spune că sarcasmul şi tendinţa de a face „haz de necaz” nu sunt caracteristice niciunui popor şi au devenit mai accentuate în estul Europei în timpul Războiului Rece, „ca urmare a necesităţii descărcării tensiunilor acumulate din pricina încătuşării unor libertăţi”.

Cercetătorul consideră remarcabilă inventivitatea românilor, care a transmis şi promovat umorul autoironic, autoagresiv, „care le-a permis să refuleze fără a deveni pacienţi ai cabinetelor de psihologie şi fără a-şi manifesta foarte violent agresiunea”.

Drăghicescu consideră însă că umorul românilor este un simptom al unei „boli de voinţă”, maladie datorată unei „vieţi istorice pasive”, supuse voinţei altora. „Deşi resemnaţi în acţiuni, românii au protestat verbal, prin batjocură şi sarcasme sau plângeri şi critici în proză şi versuri.”

În opinia lui Drăghicescu, românul s-a format din amestecul trăsăturilor strămoşilor - traci, geto-daci, romani, slavi. Astfel, cumpătarea şi viclenia tracilor, duplicitatea dacilor, dibăcia de a înşela a romanilor şi sociabilitatea slavilor au format caracterul românilor. Credinţa în nemurirea sufletului a tracilor, superstiţiile şi vrăjitoriile, ritualul religios lipsit de fond intelectual al slavilor, potenţat de romani, au dus la crearea formei de religie a românilor, „singura trăsătură a sufletului nostru care s-a păstrat neatinsă în timp”.

Trăsăturile moştenite, modificate de istorie

Celelalte elemente ale acestui „portret închipuit”, realizat matematic din „însuşirile strămoşeşti”, s-au schimbat. Istoria noastră însă, în loc să ne întregească, adesea ne-a mutilat, crede Drăghicescu, ipoteză inversată de Cioran în „Schimbarea la faţă a României”, de unde reiese că istoria românilor e produsul defectelor sale, după cum observă Pruteanu.

Drăghicescu spune că violenţa brutală moştenită de la daco-romani „s-a înmuiat”, „tenacitatea caracterului s-a răspândit ca ceaţa şi a devenit slăbiciune”, iar influenţa Orientului a dus la „tradiţionala noastră nepăsare” şi credinţa în soartă, noroc.

Remarcabilă este şi capacitatea aparte de comunicare afectivă, spune cercetătorul Marius Radu, ceea ce face ca pornirile agresive să fie scăzute.

Isteţi sau vicleni?

Nepăsarea şi fatalismul sunt „notele cele mai limpezi ce se pot desprinde în sufletul şi în caracterul nostru”, spune Drăghicescu şi foloseşte ca argumente pasivitatea ţăranilor în faţa naturii care le distruge culturile, „mania” românilor de a începe lucruri pe care nu au de gând să le termine.

„Dibăcia şi isteţimea”, care s-au dezvoltat la români din necesitatea de a „se strecura printre greutăţi”, sunt asociate de Drăghicescu vicleniei şi făţărniciei.