Româna, o limbă străină

Ardelenii duşi în Moldova se uită ca la teatru la cei care fac conversaţie. La fel se întâmplă şi cu muntenii sau cu oltenii, deşi, teoretic, toţi vorbesc aceeaşi limbă. Colegilor de la serviciu le vorbesc într-o limbă filtrată de accent şi de regionalisme. Pentru părinţi şi bunici păstrează însă graiul care-i face să se simtă acasă.

Citiţi şi:

• Româna, stricată de messenger
• OTV, corijent la limba română
• Limbile oficiale și dialectele din Spania îi zăpăcesc pe români

În vacanţele de vară din copilărie, Cristina Moldovan se ducea la bunici, într-un sat din judeţul Mureş. Bunica îi făcea mămăligă pe fiteu (sobă), o freca bine cu mestecălăul (făcăleţul), după care o punea pe culpător (tocător din lemn) şi o tăia cu sfoară.

Seara, când stătea cu ceilalţi copii pe laiţa (banca) de la poartă, îi striga „îi jumătate la nouă“ (20.30) şi ştia că în 30 de minute trebuia să se prezinte la masă. La prânz, bunica făcea zamă de pitioici (ciorbă de cartofi) şi la desert, scovergi (un fel de gogoşi). Iar când un vecin venea în vizită, la plecare spunea „No haidăţi pe la noi“ şi i se răspundea „Da’ să vie binele“.

Asta-i ardeleneasca adevărată pentru Cristina (28 de ani). Acolo unde s-a născut ea, în Bistriţa, se vorbeşte mai „finuţ“, dar cu multe „no“-uri şi „ioi“-uri. Deşi „s-a făcut bucureşteancă“ de vreo nouă ani, încă mai vorbeşte limba de acasă la telefon, cu părinţii, bunicii şi prietenii din Cluj, oraş în care a locuit un an şi jumătate.

„Când o sun pe bunica o întreb invariabil «no, ce faci, eşti sănătoasă?», şi ea răspunde «no, ce să fac, fata mamii, îmi târâi pciorele (picioarele)».“

Totuşi, spune ea, cât timp e în Bucureşti, nimeni nu-şi dă seama că e ardeleancă, iar cum ajunge la Bistriţa, nimeni nu-şi dă seama că trăieşte în Capitală.

Regionalisme „antibucureştenizare“

De când s-a mutat de la Baia Mare la Bucureşti, via Cluj, jurnalista Bety Blagu (31 de ani) s-a luptat cel mai mult pentru cuvântul „vană“. Şi în continuare e surprinsă când cei din jurul ei nu înţeleg ce vrea să spună cu „mă duc acasă să mă bag în vană“. Dar în zona de unde vine, vană înseamnă cadă.

Bety foloseşte mereu regionalismele: uneori face glume cu cele care nu se înţeleg – „întrebare la muncă: «faci cutare lucru?», răspuns: «şohan» (niciodată)“ -, de cele mai multe ori pur şi simplu pentru a evita să se „bucureştenizeze“. Când e nevoie să vorbească profesional, renunţă la regionalisme, dar recuperează când se întâlneşte cu un alt maramureşean.

Crede că nu se va obişnui niciodată să zică „mergem“ în loc de „merem“, „s-a terminat“ în loc de „s-a gătat“ sau „salut“ în loc de „servus“. Şi-i place să-şi audă şi colegii, fie ei olteni, moldoveni sau dobrogeni, vorbind ca la ei acasă, pentru că are ce învăţa.

Perfectul simplu oltenesc

Criticul literar Marius Chivu (31 de ani) a învăţat în facultate că perfectul simplu asociat cu vorbirea oltenilor, pe care îl mai foloseşte şi după zece ani de locuit în Bucureşti, este „corect gramatical şi esenţial din punct de vedere narativ“. Se foloseşte pentru acţiunile făcute în trecutul cel mai recent, adică pe parcursul unei zile.

„Se spune corect «am făcut asta ieri» şi «făcui asta de dimineaţ㻓. Din copilăria petrecută la bunicii din comuna vâlceană Slătioara i-au rămas dragi expresii „cumva pleonastice“ – „de la un timp de vreme“ sau „a întreba de vorbă“ –, înjurături („fire-ai închinat“ sau „sări-ţi-ar nasul“).

Marius Chivu spune că multe dintre regionalisme i-au dispărut din vocabular cu timpul, fără a face un efort, pentru că oltenii vorbesc mult şi repede, dar „nu au particularităţi fonetice şi vocabular atât de bogat ca al moldovenilor“.

Cătălinei Onu (25 de ani) i-a fost greu să renunţe la accentul moldovenesc în primul an după ce s-a mutat în Bucureşti. Şi a avut exprienţe nu tocmai plăcute din cauză că cei din jur îşi dădeau seama imediat de unde vine. Când discuta în autobuz cu prietenele ei, tot felul de oameni le întrebau dacă ştiu bancuri cu moldoveni. „Am simţit pe propria piele că în Bucureşti există idei preconcepute despre moldoveni“, povesteşte ea.

Accentul de la telefon

Cătălina lucrează în radio şi a reuşit să scape de accent pentru că i se părea că felul ei de a vorbi era supărător pentru cei din jur, dar şi pentru că se simţea complexată să vorbească moldoveneşte în preajma unor oameni care vorbeau limba literară. Dar în fiecare conversaţie la telefon cu părinţii din Piatra Neamţ foloseşte moldoveneasca, dar cum a închis telefonul, scapă de accent. „Pur şi simplu aşa simt“, explică ea.

În plus, tatălui ei nu-i place deloc vorbirea din Capitală. Cătălina luase accent de Bucureşti şi acum 12 ani, când a fost într-un cantonament, iar când a auzit-o tatăl vorbind aşa, a plesnit-o şi fata l-a uitat instantaneu.

Totuşi, spune ea, moldoveneasca de Piatra Neamţ nu se compară cu cea vorbită la Iaşi, oraş în care a făcut facultatea. Acolo accentul este mult mai pronunţat şi uneori nu reuşea să se înţeleagă cu oamenii.

Diferenţe „seducătoare“

Pe Ramona Puncioiu (27 de ani) o amuză când aude un moldovean vorbind, pentru că e ca şi când cineva i-ar vorbi în chineză. Locuieşte de la 14 ani în Craiova şi spune că, spre deosebire de moldoveni, regionalismele oltenilor „dacă nu se înţeleg, se deduc“. Diferenţele de limbaj dintre zonele ţării i se par însă „seducătoare” şi crede că „ar fi plictisitor dacă toţi am vorbi la fel“. 

Graiul ardelenesc, inexistent

Ştiinţific vorbind, ardelenii nu vorbesc ardeleneşte. Dialectologii spun că în Ardeal nu există o unitate lingvistică, un grai folosit în toată Transilvania: în sud-est se vorbeşte ca-n Muntenia, în nord, ca-n Maramureş, în nord-est, ca-n Moldova, în vest, un grai apropiat de cel crişean, iar în sud-vest, ca-n Banat.

Spune-mi cum vorbeşti ca să-ţi spun cine eşti

Viorica Vătămanu predă dicţie de aproximativ 20 de ani, în principal studenţilor la actorie, şi ştie toate defectele de vorbire ale celor veniţi din diferite zone ale ţării. S-a născut în Moldova şi spune că aici, din comoditate, se folosesc vocalele închise, ceea ce face ca „ă“-ul să devină „î“. Din acelaşi motiv, moldovenii au tendinţa să reducă cât mai mult cuvintele, cum fac americanii cu engleza. Aşa se explică de ce „dacă duci un oltean în Moldova nu înţelege nimic. Moldovenii sunt cel mai greu de înţeles şi cel mai greu de copiat“, spune Vătămanu.

Ardelenii se lungesc, oltenii se grăbesc

Graiul din Ardeal e mai uşor de prins şi mai haios, după cum o demonstrează abundenţa de bancuri cu ardeleni. Cei din Transilvania înlocuiesc „e“-ul cu „i“, spun „cafia“ în loc de „cafea“, iar de la unguri au învăţat să spună „no“ şi „ioi“, să lungească vocalele şi să accentueze cuvintele importante într-o propoziţie.

Oltenii vorbesc „precipitat“, dar mai apropiat de limba literară a muntenilor. Au şi un uşor accent împrumutat din limba ţigănească, ce se regăseşte şi în vorbirea celor care locuiesc în Capitală, în cartierele mărginaşe. În această vorbire „bucureştenizată“ apar mai multe vocale decât e nevoie: în loc de „şase“ şi „şapte“ se spune „şease“ şi „şeapte“.

Moldovenismele, greu de uitat

Dintre obiceiurile de vorbire pe care le-a întâlnit Viorica Vătămanu, moldovenismele s-au dovedit cel mai greu de corectat. Pentru că moldovenii au rădăcini puternice în cultura şi limbajul lor şi „nu-şi închipuie că există şi un alt fel de a vorbi“. Aproape la fel de „căpoşi“ sunt şi oltenii când vine vorba de limbaj, spre deosebire de ardelenii mult mai deschişi la schimbare.

Felul de a vorbi spune multe despre felul de a fi al fiecăruia şi este un reflex foarte greu de modificat, explică profesoara. Elevii ei reînvaţă să vorbească şi, mai ales, să gândească.

Limba literară, dialectele şi subdialectele ei

Stabilirea limbii literare a unei ţări s-a dovedit a fi, în cele mai multe cazuri, un joc cultural-istorico-politic, în care factorul politic a avut un rol important. Aşa s-a întâmplat şi în România, unde muntenii au câştigat lupta cu ardelenii şi cu moldovenii pentru limbajul academic în mare măsură pentru că aveau Capitala, povesteşte lingvistul Rodica Zafiu.

Reprezentanţii şcolii de la Cluj, în frunte cu filologul şi lingvistul Sextil Puşcariu, au făcut clasificarea graiurilor româneşti – muntean, moldovean, bănăţean, crişean şi maramureşean –, subdialecte din dacoromână, unul dintre dialectele limbii române, explică lingvistul Nicolae Saramandu.

În opinia profesorului Saramandu, care coordonează „Atlasul lingvistic român pe regiuni. Sinteză“, dacoromâna se împarte în doar două unităţi, nord-vestică şi sud-estică, cea din urmă fiind mai unitară. Iar în cei peste 60 de ani care au trecut de la publicarea primului atlas lingvistic, diferenţele apărute sunt minore. „Dacă limba s-ar schimba atât de repede, nu ne-am mai înţelege cu bunicii“, conchide Nicolae Saramandu.