Restauratorul, artist ratat sau doctor de obiecte?

Pentru a deveni un profesionist în restaurare e nevoie de multă carte, experienţă şi mentori buni. Ochiul de artist şi mâna de medic sunt esenţiale. Un restaurator ar spune despre sine - mai în glumă, mai în serios - că e un artist ratat. Munca lui seamănă însă cu a unui medic: pune diagnostice, tratează şi vindecă. Nu oameni, ci obiecte. Click aici pentru FOTOGALERIE!

Atelierul pe care Dana Postolache şi soţul ei, Ioan, l-au deschis în inima Bucureştiului, pe strada Sandu Aldea, spune povestea completă despre proprietarii lui. Pe retină se aglomerează imaginile oalelor de lut, ale mobilierului şi ale tablourilor din vremuri apuse. Şi aerul molatec al încăperilor cu iz de lemn vechi pare importat din secolul al XIX-lea.

Doar ţârâitul repetat al telefonului mobil mai tulbură liniştea amiezii de mai, îmbietoare la somn. Dana Postolache răspunde la toate apelurile, cerându-le scuze reporterilor. Chiar dacă afacerea e construită pe obiecte de sute de ani, clienţii trăiesc într-un secol marcat de viteză. Vor comenzi finalizate bine şi la timp.

Amatorism, meserie şi profesionalism

„Dacă vă aşteptaţi ca restauratorii să fie anticarii pe care îi vedeţi în târguri, nu aţi venit unde trebuie“, ne ia repede Dana Postolache, cea care conduce cu o mână de fier afacerea Dan’Art. „Şi aceia se cred tot restauratori şi, fără a avea un minimum de cunoştinţe, se apucă şi fac, şi freacă, şi strică, şi rod, şi dau cu şmirghel, şi dau cu decapant, şi au impresia că aşa trebuie.

Cred că dacă se zgârie puţin un ansamblu pictural e mai bine, că e mai patinat. Asta e o intruziune la limita dintre diletantism şi meseria propriu-zisă. Vedeţi că nici măcar nu spun «profesionalism», ci «meserie». Profesionalismul e deja o altă etapă“, explică Dana Postolache.

Educaţia şi experienţa unui restaurator, ne spune ea, trebuie să se aşeze ca un foietaj, asemenea structurii multistratificate şi eterogene a picturilor de care se ocupă.

„Trebuie să faci o şcoală de lungă durată şi trebuie să-ţi rotunjeşti o cultură vizual-estetică de excepţie. Cel mai corect este să ai la bază o şcoală de „belle arte“ (arte frumoase), pentru că, atunci când ajungi să prezinţi vizual şi estetic obiectul unui public, trebuie să ştii să amesteci două tonuri. Altfel nu numai legea te restricţionează, dar şi «putirinţa»“, continuă doamna Postolache.

După pregătirea în domeniul artelor frumoase urmează o specializare. Aceasta, în funcţie de tehnică, durează doi-trei ani şi cuprinde specializare teoretică şi multă practică. Apoi se dă un examen şi se ia un atestat.

„Pregătirea practică pe lângă un maestru durează doi-trei ani. După aceste etape se poate trece la activitatea individuală, dar în primii doi-trei ani e bine să ai girul şi controlul maestrului. Aşa cum este feedback-ul comisiilor de restaurare pentru profesioniştii care lucrează în reţeaua naţională muzeală“, explică Dana Postolache.

Experienţă şi ierarhie

Un restaurator bun poţi ajunge abia după cinci ani de experienţă. În aceşti ani de training trebuie să parcurgi o anumită cazuistică, pe care e posibil să n-o mai întâlneşti într-o viaţă de restaurator.

„Trebuie să observi, să lucrezi, să atingi“, spune Dana Postolache.Tot ea ne explică şi ierarhia profesiei. „Experţii sunt cei care au un nivel de pregătire profesională care le permite să facă orice operaţiune de restaurare - de la proiect la execuţie - sau să dea verdicte. În momentul în care eşti mai puţin decât expert, eşti specialist.

În această calitate faci cam acelaşi lucru, dar eşti puţin mai limitat. Nu poţi să-i supervizezi pe alţii care au aceeaşi pregătire ca şi tine. Sigur, sunt şi executanţi, şi debutanţi în restaurare, care sunt la început de drum în această profesie.“

Indiferent de gradul de experienţă, restauratorul trebuie să se ghideze după o regulă de aur: să nu adauge materie care ar falsifica lucrarea.

În subordinea obiectelor

În aceste condiţii, apare o întrebare firească: e restauratorul un artist sau ba?

„În dicţionar, restauratorul e un artist ratat. Eu spun că e şi nu e artist! Trebuie să se subordoneze operei de artă, nu are voie să aibă puseuri şi impulsuri artistice când se apucă de o restaurare. Nu trebuie să arate cât de mare artist e, ci trebuie să demonstreze cât de inteligent e ca restaurator, câtă cultură estetică şi vizuală are, cât de bun profesionist e.

Şi în asta intră şi bucăţica aia de artist din el, şi partea aceea de bun meşteşugar, şi partea aceea mică de om de ştiinţă. Iar ca să restaurezi un monument întreg trebuie să ai chiar calităţi de manager“, concluzionează Dana Postolache, realizând un soi de fişă a postului pentru restauratori.

Se fac tot soiul de teste, iar un restaurator, la fel ca un medic, nu-şi poate permite să greşească. O manevră greşită poate fi fatală obiectului restaurat.

                O zi obişnuită în atelierul de restaurare a obiectelor din lemn

„Noi trebuie să ştim şi chimie, şi biologie, şi fizică, şi optică, feliuţe mici din aceste domenii. Trebuie să ştii istoria artelor, să cunoşti tehnicile folosite în pictură acum 400 de ani, cum se restaura acum 80-100 de ani. Trebuie să cunoşti toate astea tocmai pentru a interveni să ajuţi lucrarea respectivă, nu să o falsifici.“

Chirurgie plastică pentru arta contemporană

Cunoscătorii din lumea artei vorbesc despre restauratorul de artă contemporană Christian Scheidemann ca despre un chirurg, scrie revista „The New Yorker“. Chiar el e de acord că munca lui seamănă mult cu a unui chirurg estetician, care îţi recomandă un peeling facial la 30 de ani, injecţii cu botox la 35 şi un facelift la 45.

Renumitul restaurator se ocupă mai ales de opere de artă contemporană şi spune despre sine că are menirea unui urolog. „Toată lumea are nevoie de unul, dar nimeni nu vorbeşte despre el“, spune Christian Scheidemann referindu-se la colecţionarii de artă care îl solicită mereu pentru vreo operaţiune, păstrând însă discreţia asupra intervenţiei restauratorului.

Nu ne păstrăm patrimoniul

Cel mai mare regret al Danei Postolache este că românii nu prea ţin la tradiţiile lor. Tot poporul ăsta e un Meşter Manole, spune ea deplângând starea deplorabilă a monumentelor. „Pictura originală dintr-o mică biserică dintr-un sat este de fapt esenţa noastră, a românilor.

E păcat că preotul satului plăteşte ca ea să fie acoperită cu lucrări contemporane. La fel de mare păcat e că, de pildă în Maramureş, oamenii îşi demolează casele din lemn şi îşi fac monstruozităţi din BCA cu balustrade din inox. Şi asta din cauză că legile nu protejează aceste valori aşa cum o fac cu Delta Dunării sau cu Piatra Craiului“, spune Dana Postololache.

Pentru ea, arhitectura ţărănească e ca floarea de colţ, iar ţăranii ar trebui să fie plătiţi ca să nu renunţe la porţile şi la casele lor din lemn.

„Şi oamenii de acolo trebuie să aibă acces la confort, ca noi toţi, dar în acelaşi timp trebuie să păstreze tradiţionalul. Ştiţi câte case de lemn din Maramureş au plecat în Franţa? Uite aşa, a venit un francez care a stat vreo zece ani în zonă şi a cumpărat cu sume între 1.000 şi 3.000 de euro tot ce era casă de lemn, de la ţaţa Frosa şi de la baba nu ştiu care. Avea echipe care demontau frumos casa, făceau actele de export şi le duceau în Franţa.“

Fragmente de pictură şi coloane din iconostasul de la Probota, înainte şi după restaurare Foto: Arhiva Dan’art

În viziunea expertului restaurator, noţiunea de patrimoniu e greşit înţeleasă. „Bun patrimonial e tot ce e obiect de artă, bun cultural în ţara asta. Ar trebui să ne pese de toate, nu doar de cele clasate sau de cele de tezaur, în care intră Brâncuşi, de exemplu“.

Riscurile şi bucuriile meseriei

„E o meserie de risc, în care se plătesc mai ales păcatele tinereţii“, spune Dana Postolache. Cei care se ocupă de restaurarea metalului sau a textilelor, de tablouri sau de pictură murală, se expun inhalării de substanţe toxice timp îndelungat şi în mod repetat. De aceea e bine să lucrezi cu mască, cu ochelari şi să foloseşti mănuşi. Cele mai dese boli profesionale sunt cele ale tractului respirator, dar şi cele de contact - se pot lua ciuperci, bacterii etc.

E o meserie în care se câştigă decent, mai spune specialistul. Satisfacţiile vin însă din altă parte: „Am mai revăzut câte ceva din ce am restaurat de-a lungul timpului. E o satisfacţie mare când reuşeşti să redai oamenilor ceea ce ei nu puteau vedea din cauza urmelor pe care le-a lăsat timpul asupra unor obiecte“.

De la comenzi private la proiecte naţionale

Dana Postolache este unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în restaurare din România. Face această meserie de zeci de ani şi a început să o practice în reţeaua muzeală, la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti.

De câţiva ani conduce o afacere de familie, care se ocupă atât de comenzi private, cât şi de mari proiecte la nivel naţional, cum ar fi restraurarea Mănăstirii Probota, ctitorită, în localitatea suceveană cu acelaşi nume, de domnitorul moldovean Petru Rareş.