VIDEO Primul român care a participat la maratonul de la Polul Nord: Am rău de înălţime şi nu îmi place frigul

Andrei Roşu, maratonul de la Polul Nord

La 34 de ani, Andrei Roşu este cel mai tânăr român care a ajuns vreodată la Polul nord, este singurul român care a participat la maratonul de la Polul Nord şi singurul om din lume care a cântat la tobe la Polul Nord.

Uimitor este că în urmă cu doar un an, niciuna din aceste performanţe nu figura în biografia sa. Dincolo de toate, Andrei se declară un om „firav", cu multe temeri, dar cu visuri mari pe care e decis să le pună în practică pentru a fi astfel un model demn pentru fiul său. Planul său este de a participa la şapte maratoane pe şapte continente, iar vineri pleacă la Istanbul pentru a participa la singurul maraton care se desfăşoară pe două continente.

Alpinistul român Horia Colibăşanu a fost "evacuat" ca în filme din Himalaya

EXCLUSIV Timişoreanul Horia Colibăşanu a urcat în premieră naţională un munte din Himalaya

Adevărul: Cel mai probabil vei rămâne în conştiinţa publică drept primul român care a participat la maratonul de la Polul Nord. Ce părere ai despre acest lucru?

Sper să nu râmân doar cu atât în conştiinţa publică. Mi-ar plăcea să fiu şi omul care a terminat câte un maraton pe fiecare continent, apoi a traversat Africa pe bicicletă, după care a mers cu o canoe pe Amazon, a urcat pe Everest şi aşa mai departe.

Eu tot ce încerc să fac este să am cât mai multe premiere româneşti pentru a arăta că se poate. Să arăt că românii pot să viseze şi să planifice astfel de expediţii, să depăşească orice obstacol şi să-şi realizeze visul.

Nativ, eu nu am fost dotat pentru astfel de sporturi extreme, am rău de înălţime şi nu îmi place frigul. Din construcţie sunt un tip firav, nu fac parte din categoria "Mr. Musculo", deci dacă eu reuşesc înseamnă că pot foarte mulţi acelaşi lucru.

Fac asta în primul rând pentru fiul meu, ca să aibă un model aproape de el. În cazul în care şi alţi oameni mă vor percepe ca pe un posibil model, asta nu poate decât să mă bucure. Îmi doresc foarte mult ca naţia noastră să se însănătoşească şi fizic, şi psihic.

Cu aceeaşi ocazie ai mai stabilit nişte premiere.

Acestea fac parte din categoria "dacă îţi propui ceva, poate fi realizat". În urmă cu un an am început să iau lecţii de cântat la tobe şi dacă tot mi-am propus să ajung la Polul Nord, m-am spus că aş putea fi şi primul om care cântă la tobe acolo. Ar fi fost şi o premieră mondială, nu numai una naţională. Şi am reuşit. E drept că am avut ceva de cărat cu mine şi că este destul de dificil să montezi tobele la minus 30, minus 40 de grade, dar am reuşit!

De ce tobele? Puteai să-ţi alegi un fluier, de exemplu.

Au fost momente când am regretat enorm că nu am ales fluerul, mai ales când a trebuit să car tobele, dar asta m-a atras. Aşa am stimţit. În plus, peste ani şi ani, când ne vom pensiona, eu şi foştii mei colegi de trupă de la Gaz pe Foc, dacă ne vom reuni, eu aş putea să cânt la tobe. Niciunul dintre noi nu ştia să cânte la tobe.

Ce piesă ai cântat la Polul Nord?

Am ales o partitură destul de simplă. Nu sunt profesionist, nivelul meu este de începător. Este vorba despre melodia Yellow de la Coldplay.

Polul Nord: Andrei Roşu cântă la tobe la minus 35 de grade

Câţi ani ai cântat în formaţia Gaz pe Foc şi de ce ai renunţat la muzică?

Povestea este destul de simplă. Eu împreună cu Lucian Viziru şi Răzvan Iacob, am fost colegi în liceul Jean Monnet. Formaţia am înfiinţat-o în 1992. Când chiuleam de la ore, mergeam la Lucian acasă să repetăm. El stă vizavi de liceu. În public ne-am făcut apariţia ca trupă prin 1995 şi am cântat până în 2000. Apoi fiecare dintre noi a început să se ocupe şi de alte lucruri.

Pentru noi muzica a reprezentat mereu doar un hobby. Fiecare a făcut o facultate şi şi-a dorit să îşi facă o carieră în domeniul pentru care s-a pregătit. Nu mai puteam face şi una şi alta, în acelaşi timp. Eu am terminat ASE, aşa că îmi doream să fac o carieră în domeniul financiar.

Pentru că tot vorbim se vise, cum era copilul Andrei?

Copilul Andrei visa foarte mult pentru că părinţii îi citeau de mic, de pe la 4-5 ani, Jules Verne, Alexandre Dumas şi alte cărţi de aventuri. Pe vremea aceea nu puteai să călătoreşti, să vezi lumea, să treci graniţa, aşa că noi călătoream foarte mult în imaginaţie.

În general copiii au mai mult curaj decât adulţii când vine vorba de vise. Cei mici nu se tem să meargă departe cu imaginaţia, nu-şi pun singuri piedici. Practic, în momentul în care visezi nu ai nicio restricţie legată de buget, de timp sau alte obstacole.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, dacă şcoala l-a schimbat, dar, la un moment dat, copilul Andrei n-a mai visat atât de mult la călătorii şi aventuri.

Când ai redescoperit copilul din tine?

În momentul în care am avut şi eu un copil. Am auzit mulţi părinţi spunând asta. Când ai un copil, retrăieşti momentele tale din copilărie şi îţi aminteşti cum erai atunci.

Decizia mea de a participa la maratonul de la Polul Nord am luat-o în momentul în care fiul meu avea un an şi ceva. Eu aveam o viaţă mult diferită de ceea ce se întâmplă în prezent. Eram workaholic şi de multe ori îmi găseam fiul dormind. Într-o zi, uitându-mă la televizor, cu berea-n braţe şi schimbând sutele de canale, cum fac mulţi dintre noi, fără să se uite la ceva anume, am constatat că Alex al meu mă imită. După ce s-a urcat pe canapea, mi-a luat telefonul mobil şi a început să butoneze "telecomanda".

Atunci am realizat că am o responsabilitate foarte mare şi că trebuie să devin un bun model pentru el. Că dacă voi continua să stau mereu peste program la serviciu, să mă consum şi să mă enervez la televizor din orice, probabil că pe acelaşi drum o va lua şi el. Şi aşa nu ştiu cât l-aş fi inspirat şi l-aş fi motivat să-şi găsească cu adevărat fericirea.

La nici două zile de la acel moment, pentru că viaţa are grijă să-ţi servească porţia de "coincidenţe", am primit un mail de la un coleg în care mă întreba dacă nu vreau să particip la maratornul de la Polul Nord. Bineînţeles că mail-ul mi-a fost trimis în glumă. Toţi colegii ştiau că nu iubesc frigul. Cred că atunci mi-am dat seama că pot schimba ceva în viaţa mea. Că dacă reuşesc acel lucru, o să reuşesc şi multe altele.

Alex, fiul meu are acum doi ani şi câteva luni. Hotărârea am luat-o fix în urmă cu un an, în octombrie. Atunci mi-am propus ca în fiecare dimineaţă să alerg la 5.30, orice ar fi o să mă ţin de asta. Şi ca să fiu sigur că mă voi ţine de antrenament, m-am înscris la maraton. La acest maraton pregătirea nu este o chestiune de moft, ci una de supravieţuire. Dacă te duci nepregătit la un astfel de maraton poţi să sfârşeşti destul de tragic.

Nu ai fost prea dur cu tine?

Poate în acel moment da, însă acum sunt sigur că a meritat.

Pe blog, ai scris recent că, în cazul tău, drumul de la vis la realitate a urmat un traseu destul de previzbil.

Pentru a ajunge de la vis la realitate, întâi trebuie să visezi. Cu toate acestea, de multe ori aşteptăm să ni se întâmple ceva. E ca şi cum vrei să câştgi la Loto, dar nu joci la Loto.

Fiecare om are nişte vise, dar nu poate nimeni să intre în mintea lui şi apoi să îl întrebe dacă nu vrea să i se îndeplinească visele. Tu eşti singurul responsabil pentru visele tale. E important să visezi cât mai detaliat. Dacă vrei să urci un multe, indiferent dacă este Postăvarul sau Everest, trebuie să te vezi sus, acolo.

Pentru a elibera visul e cazul să-l planifici. Pentru a nu rămâne în permanenţă doar un vis, trebuie să-l pui pe hârtie. Asta te ajută şi atunci când vine vorba de motivaţie. Conştiinţa te va mustra dacă nu te ţii de planul pe care singur l-ai făcut.

Dacă, după ce ţi-ai planificat visul pe etape, îl spui tuturor, teama de ridicol ar putea fi un stimulet. Te-ar putea face să nu renunţi pe parcurs. Câteodată te ajută şi temerile să-ţi îndeplineşti visul.

Un alt element esenţial este să fii flexibil, pentru că în viaţă apar multe obstacole şi trebuie să ai pregătit şi Planul B, Planul C. Să accepţi schimbarea, să nu cedezi şi să nu fii dezamăgit. Dacă te opreşti la orice obstacol, nu îţi vei realiza niciodată visul.

Ce este interesant este că, noi toţi ştim ce trebuie să facem ca să fim sănătoşi, de exemplu. Cu toate acestea foarte puţin fac ce este de făcut, deşi ştim. Aşa este şi cu acest traseu al visului. Mulţi dintre noi îl ştiu sau îl simt, dar dintr-un motiv sau altul îl tot amână.

Până la urmă asta este ideea: să ai curaj să fii fericit. Să ai un moment de sinceritate cu tine şi să-ţi dai seama ce te face cu adevărat fericit, să pui pe hârtie acele lucruri şi să le faci. Dacă eşti fascinat de pictură, pictează.

Maratonul de la Polul Nord a fost şi primul maraton la care ai participat vreodată. Cu toate aceste ai ieşit pe locul 15. Ce ţi s-a părut cel mai dificil?

Maratonul în sine n-a fost partea cea mai dificilă, pregătirea lui a fost cea mai grea. În acest "circuit" de trei paşi, în care visezi la ceva, planifici şi apoi pui în aplicare, în mod surprinzător partea cu "făcutul" e cea mai simplă câteodată. Este vârful iceberg-ului, la bază stă toată pregătirea şi toată planificarea.

Cel mai dificil moment a fost cel în care am ajuns la Polul Nord şi erau minus 35 de grade şi nu puteam respira cum trebuie. Mă întrebam dacă a meritat efortul de până atunci. Dacă o să fiu măcar apt să merg. Atunci nici nu mă gândeam că mai pot să şi alerg sau pot să şi termin maratonul.

Apoi, în cele două zile pe care le-am avut înainte de maraton, ne-am acomodat. Ne-am aclimatizat şi am prins curaj. M-a ajutat şi faptul că i-am văzut pe ruşii din bază că mergeau la bustul gol printre corturi.

În permanenţă trebuie să ai visul tău proaspăt în minte, asta te motivează. Când alergam în cursă şi mă dureau toate şi abia puteam respira, îmi imaginam în permanenţă cum voi ajunge la final. Cum o să ridic steagul României, cum o să sun acasă fericit, cum voi ajunge acasă şi îmi voi săruta nevasta şi copilul. Cum le voi zic prietenilor cum a fost. Îmi imaginam cum va fi chiar şi peste 50 de ani, cum o să stau la un foc de tabăra cu nepoţii şi o să le povestesc despre Polul Nord.

Şi care este cel mai frumos moment?

Noi trebuia să plecăm la o anumită dată, însă chiar şi după două zile, din cauza vremii şi a vântului, avionul nu putea decola. Cea mai minunată clipă a fost cea în care m-am văzut în avionul care decola. Atunci am ştiut că ajung acasă.

Înainte de Polul Nord ai declarat că cel mai tare îţi este fică urşii polari. De ce ţi-a fost frică ai scăpat, cu urşii polari nu te-ai întâlnit. Ce alte temeri ai mai învins?

La un moment le-am scris pe o hârtie, cred că avea cel puţin 30 de temeri iraţionale. De la frica de a zbura, la frica de a vorbi în public, frica de eşec, frica de şerpi, de câini, frica de boală, cea de moarte. Sunt multe frici şi fiecare are intensitatea ei.

Faptul că ştiam că pe traseul maratonului mai tranzitează şi urşi polari m-a făcut probabil mai rapid decât alţii. M-am gândit ca macar să nu rămân ultimul dacă s-ar îmtâmpla să întâlnim vreun urs.

Cea mai mare temere a mea a fost totuşi frica de zbor, dar fiind expus chiar şi la patru decolări şi aterizări într-o zi, aceasta s-a redus. În general fiind expus gradual şi cât mai des la o frică, ea scade în intensitate. N-am scăpat definitiv de ea, dar e suportabilă acum.

La fel şi invitaţia la TEDx e o ocazie pentru mine de a-mi depăşi teama de a vorbi în public. Eu am mai fost pe scenă cu formaţia, dar nu am ţinut niciodată un discurs. TED este un fel de Everest al conferenţiarilor. Toată lumea visează să vorbească într-o zi la TED. Tocmai de aceea mi se pare fabulos ca prima conferinţă pe care o susţin în viaţa mea, vineri, să fie chiar la TED. Urmăriţi aici conferinţele.

Ai avut în minte de prima dată ideea de a participa la şapte maratoane pe şapte continente sau aceasta s-a conturat după experienţa de la Polul Nord?

Am pornit din start de la această idee, cu mult înainte de a ajunge la Polul Nord. În momentul în care îţi permiţi să visezi, cu atât atragi alte vise şi mai mari. Mi-am zis că dacă o să reuşesc să termin acest maraton, de ce să nu fac şi alte lucruri. Ar fi fost păcat să mă opresc. Până la urmă nu le voi spune nepoţilor aceeaşi poveste, cea cu maratonul de la Polul Nord.

Ajungem la altă poveste. Australia, dragostea ta. Un maraton la extremă dacă ţinem cont că ai ales deşertul după marea de gheaţă. Foarte lung zborul, o altă teamă şi un loc pe podium. Dacă ar fi să faci o poveste cum ar suna ea?

Povestea maratonului din Australia, un loc mult mai îndepărtat de casă, decât Polul Nord, începe cu un zbor dublu ca distanţă şi ca timp. Pentru acest maraton am fost mai bine antrenat decât pentru Polul Nord. Acumulasem deja experienţă şi am şi intensificat antrenamentele. Am ieşit pe locul 20 la bărbaţi, la general. La câtegoria mea de vârstă am ieşit pe locul 3. Astfel, nivelul meu de încredere a crescut, la fel şi aşteptările pentru următoarele maratoane.

Punctul culminant al poveştii a fost momentul în care am scos drapelul la final. Maratonul în sine este o alergare lungă şi dificilă şi trebuie să ai un moment aşa, la sfârşit, de explozie.

Un al punct de referinţă a fost când am gustat cangur, crocodil, emu şi alte cărnuri pe care nu ştiam că oamenii le mânâncă, dar merită să încerci lucruri noi.

Şerpi n-am întâlnit şi mă bucur că am scăpat. În Australia sunt unele dintre cele mai veninoase specii de pe pământ. Dacă te-a muşcat un astfel de şarpe, nu mai apuci să dai nici măcar un telefon acasă.

Acum abia aştept şi celelalte şase maratoane. În week-end sunt la Istanbul, pare cel mai simplu dintre toate, dar sunt convins că nu va fi chiar aşa. Urmează Antarctica în decembrie şi alte patru competiţii în 2011: Sahara, Everest, Alaska şi jungla Amazoniană.

Am ales extreme. Maratonul Everestului este maratonul care se desfăşoară la altitudinea cea mai mare, la 5.300m. Maratonul Sahara este maratonul la cea mai ridicată temperatură. Maratonul de la Polul Sud, în Antarctica are loc cel mai sudic maraton.

În urmă cu un an nu mi-aş fi imaginat că voi ajunge să călătoresc pe toate continentele, că voi ajunge şi la Polul Nord sau în Antarctica.

Eurasia este singurul maraton din lume care se desfăşoară pe două continente şi singurul de oraş din lista ta. De ce l-ai ales?

În primul rând pentru că voi merge în interes de serviciu acolo. Eu lucrez, nu sunt maratonist de profesie. Şi, ca orice angajat, având cu puţin peste 20 de zile de concediu pe an, trebuie să profit la maxim de perioadele în care plec. Şi pentru că tot mergeam în această perioadă acolo în delegaţie, mi-am propus să alerg şi la acest maraton. Îl voi puncta pentru Europa. E interesant pentru că este este un maraton de oraş, iar la astfel de competiţii participă zeci de mii de oameni. La maratoanele la extremă, de obicei vin mai puţini, câteva sute sau chiar zeci.

Dacă pentru Polul Nord te-ai pregătit alergând prin camere frigorifice, pentru Australia ai experimentat temperaturile ridicate, cum te-ai pregătit pentru Eurasia?

Spre deosebire de celelalte două experienţe, de această dată, prin amabilitatea Federaţiei Române de Atletism, am beneficiat şi de sfaturile unui profesor de atletism, chiar de maraton, Gabriel Brănişteanu. Mi-a dat câteva sugestii foarte bune atât legate de modul de antrenament, cât şi de postura corpului. Sunt lucruri pe care nu le sesizasem şi nu le ştiam. Sunt conştient că m-a ajutat mult pentru că mi-a îmbunătăţit timpii. În rest am făcut antrenamentul în oraş, temperatura este cam la fel, nu sunt diferenţe foarte mari.

E drept că sunt deja cu gândul mai mult la Antarctica, de aceea mă bucur că dimineţile sunt deja foarte reci.

Câţi kilometri alergi săptămânal?

100 de kilometri. Cu acest obiectiv pe care mi l-am stabilit săptămânal este destul de uşor de jonglat. Adică, dacă într-o zi nu pot alerga cât mi-am propus, pot recupera. Deja simt că aş putea alerga mult mai mult, dar încerc să nu-mi suprasolicit organismul.

Ai o dietă specială? Ştiu că bei în fiecare zi cel puţin 5 litri de apă pe zi. De ce?

Pentru că pierd foarte multă apă la antrenamente. Pierzi apă şi în somn, nu mai spun prin alergare. În jur de 1 litru se pierde în somn, iar la antrenamente se mai pierd 2-3 litri şi atunci e necesar să bei apă. Hidratarea este chiar mai importantă decât alimentaţia în sine. Aşa că beau în jur de 5 litri. 3 litri în prima parte a zilei, până în prânz.

La partea de alimentaţie m-am consultat şi cu un nutriţionist. Înainte de a pleca la Polul Nord el mi-a făcut un regim care nu era cu mult diferit de ceea ce mânânc acum. Am un regim alimentar normal. Oricum organismul, cu cât faci un efort mai mare îţi cere el anumite lucruri. Dacă alergi 30 km. nu prea îţi  vine să mănânci imediat sticksuri sau chipsuri.

Pentru fiecare cursă îţi propui câte un obiectiv. În cât timp ţi-ai planificat să termini cursa de la Istanbul?

Trei ore şi jumătate. Un maraton de oraş este diferit de cel extrem prin faptul că la cel din urmă este greu să anticipezi un anumit timp. La Polul Nord, fiind şi primul maratorn, nu mi-am propus absolut niciun timp. Mi-am propus să termin.

Există de altfel şi un sfat pe care îl dau toţi maratoniştii experimentaţi: să îţi propui doar să-l termini. Nu trebuie să nu îţi propui un anumit timp la primul maraton pentru că poţi face greşeli. Dacă vezi că eşti în urmă faţă de cât ţi-ai planificat să accelerezi prea tare şi să apară dureri musculare.

În Australia mi-am propus să alerg cei 42,195 km în mai puţin de patru ore. Şi am reuşit, l-am terminat în 3 ore şi 58 de minute. Aşa că dacă pe nisip am reuşit acest timp, pe asfalt sper să reuşesc să termin în trei ore şi jumătate.

Ce alte activităţi îţi mai "mănâncă" zilele. Care sunt proiectele cărora consideri că merită să le dai din timpul tău?

Am remarcat că atunci când îţi planifici mai bine timpul, dacă îţi incluzi în agendă şi activităţi care ţin de viaţa ta personală, acestea se întâmplă. Noi avem obiceiul de a include în agendă doar şedinţe şi lucuri pe care nu le considerăm prea plăcute. Aşa că am început să includ în agendă şi lucrurile care ţin de hobby-urile mele şi ale soţiei.

Viaţa mea este împărţită în trei: serviciu, antrenamente şi familie. Încerc să îmi pun întodeauna antrenamentele dimineaţa, când familia doarme, astfel încât să nu afecteze timpul petrecut împreună sau timpul de la serviciu.

Apoi urmează proiectele pe care le am de rezolvat la serviciu. Ironia sorţii face ca după ce am lucrat în vânzări câţiva ani, după maratonul de la Polul Nord, să lucrez în zona de project management. S-a considerat că ducâd bun sfârşit un proiect în viaţa personală, pot face acelaşi lucru cu succes şi în viaţa profesională.

Pe blogul tău pomeneai şi, că de curând ai citit, că secretul fericirii ar sta, în esenţă, în îndeplinirea simultana a trei lucruri: să speri la ceva, să iubesti pe cineva şi să fii în permanenţă ocupat. Cum stai tu la aceste capitole?

Reţeta aceasta a fericirii nu este exhaustivă, dar eu am verificat-o pe propia mea piele. Cu cât eşi mai ocupat, mai ales cu lucrurile care îţi plac, cu cât vei fi mai plin de energie şi pasiune pentru ceea ce faci.

În plus, dacă nu ai nicio speranţă pentru viitor, cred că îţi lipseşte determinarea şi motivaţia de a face anumite lucruri. Atunci, automat, nu mai eşti atât de fericit. Trebuie să speri că o să realizezi un proiect, gen- şapte maratoane pe şapte continente. Să speri că situaţia în România se va îmbunătăţii şi tu vei contribui într-un fel sau altul la asta şi aşa mai departe.

În privinţa iubirii, e foarte important să iubeşti pe cineva. Este şi un suport de care ai nevoie, mai ales atunci când ai copii. Poţi să îi inspiri, să fii un model pentru copiii tăi.

Ce spun soţia şi fiul tău despre pasiunea ta pentru alergat?

Şi soţia mea are această pasiune. După doi ani în care a stat cu cel mic, acum a început uşor, uşor să alerge şi ea. Sper să mergem o dată la maraton, toţi trei. Ea mă susţine. Este un vis de-al nostru.

Eu mai am am un vis, până când nu creşte foarte mult fiul meu, să alerg un maraton cu el în spate. Să teminăm împreună, eu cu el, un maraton. Deja a învăţat să spună cuvântul "maraton".