Prietenii nevăzuţi ai picilor

Prietenii nevăzuţi ai picilor

Majoritatea copiilor au prieteni imaginari pe care se bizuie la greu sau alături de care se joacă. Apar atunci când sunt doriţi şi dispar imediat ce devin actori secundari. Prietenii imaginari sunt excelenţi companioni la vârste fragede, dar pot fi şi semne ale unor tulburări psihice.

Nici nu s-a crăpat bine de ziuă că Sabina sare din pat şi porneşte în căutarea lui ­Jerry. Se împiedică în pantalonaşi, îşi scapă bluziţa din braţe şi, resemnată, oftează prelung. „Iar a scăpat năzdrăvanul...” Mama ei o întreabă unde se grăbeşte, iar Sabina îi răspunde pe un ton serios că voia să-l prindă de coadă pe şoricelul Jerry pentru că i-a legănat patul şi a trezit-o.

 „Acum a scăpat. S-a strecurat repede pe gaura cheii şi a tulit-o!”, îi spune Sabina mamei motivul pentru care s-a supărat.

Mama ne povesteşte că fetiţa de patru ani şi jumătate îl invocă adesea pe şoricel. „Nu se culcă până nu vede măcar un desen animat cu «Tom şi Jerry». Ştie pe dinafară aproape toate scenele şi de multe ori zice că Jerry se ascunde în rucsacul ei, ca să scape de Tom.

Când nu vrea să poarte şosete, spune că Jerry se ascunde în ele, dar atunci nu-l mai ajută pentru că şoricelul a fost rău şi merită să-şi ia o «săpuneală» de la motan”, ne poveşteşte mămica scenele în care îl prezintă Sabina pe prietenul ei imaginar.

Jerry e prietenul cel bun şi atunci când răstoarnă cafeaua tatălui, dar şi când nu are chef să adoarmă şi trebuie să-i asculte şoricelului insistent planurile de atac împotriva lui Tom.

Cu toate că mama Sabinei consideră că fetiţa ei are o imaginaţie ieşită din comun, aproape trei sferturi dintre copii povestesc celor mari despre prietenii lor fantastici, pe care-i pot vedea şi auzi numai ei. Nu sunt spiriduşi şi nici zâne.

Prietenii care ies din televizor

Majoritatea companionilor de nădejde ai prichindeilor sunt desprinşi din desene animate, de la celebrii „Tom şi Jerry” până la super­eroii din „Power Rangers” sau la personajele din jocurile video, precum „Nevăstuica şi babuinul”.

Totodată, unii copii îşi creează un prieten din jucăria de pluş preferată sau din roboţelul favorit, pe când alţii îşi plăsmuiesc unul sau chiar mai mulţi camarazi apelând doar la imaginaţie.

„Negruţ este căluţul meu, pe care îl hrănesc în fiecare zi”, ne-a spus Silvia, o fetiţă de patru ani. „Îi citesc poveşti înainte de culcare, îi cânt şi îi spun poeziile pe care le învăţ la grădi”, ne-a mai povestit Silvia. Tot un căluţ este şi prietenul imaginar al Arianei. „Scarlet este foarte cuminte. Mănâncă iarbă şi mă ascultă”, a povestit fetiţa. „O singură dată a făcut mizerie”, şi-a amintit ea.

Evadarea din „cutia de chibrituri“

Pentru copiii care locuiesc la bloc, un animal de companie imaginar le permite să se joace în voie, fără a face prea mult deranj în apartament.

Astfel, în spaţiul ­restrâns, ei îşi aduc după bunul plac animalele cu care şi-ar dori să se joace. „Eu am trei câini, unul dalmaţian, unul ciobănesc şi încă unul cu urechile lăsate. Acum dorm toţi trei, pentru că sunt obosiţi”, a povestit Marcu, un băieţel de şase ani.

„Maimuţica mea e tare drăguţă şi jucăuşă”, a adăugat un alt băieţel.

Prietenii imaginari le dau copiilor libertatea de a interacţiona cu ei oricând au nevoie, dar şi de a da vina pe altcineva pentru prostioarele făcute acasă. Imaginaţia bogată a celor mici îi ajută să se joace alături de pisici ­science-fiction sau chiar cu năzdrăvanul Scooby Doo. „Scooby ­vine cu mine peste tot. Vorbim mult şi ne jucăm împreună”, povesteşte Găbiţă.

Timpul pe care copiii îl petrec alături de prietenii imaginari nu se rezumă doar la simple jocuri, întrucât acţiunile celor mici îi salvează, la nevoie, pe super-eroi. „Când e nevoie, fug repede să-l ajut pe G3 dacă este atacat. Are nevoie de ajutorul meu”, ­zice înflăcărat şi Andrei.

Cum dispar camarazii fantastici

Din curiozitatea de a descoperi lumea secretă a prichindeilor, Marjorie Taylor, de la Universitatea din Oregon, şi Stephanie Carlson, de la Universitatea din New York, au cercetat timp de zece ani fenomenul prietenilor imaginari.

Au descoperit că unii dintre copii spun că se bizuie şi pe 13 camarazi fantastici în acelaşi timp, iar alţii îi moştenesc pe cei gata plăsmuiţi de fraţii lor mai mari. În timp ce preşcolarii îşi aleg prieteni imaginari dintre personajele de poveste sau din desene animate, elevii de clase primare şi-i creează.

Despărţirea de aceşti „camarazi” e pentru unii firească, pe când alţii suferă îngrozitor, ca urmare a unei experienţe care-i maturizează brusc.

Refugiul în fantastic îi ajută să se dezvolte

Prietenii imaginari apar la vârstele de patru - şase ani atât la băieţi, cât şi la fete şi dispar, de obicei, în primul an de şcoală, când sfera de relaţii sociale ale copilului se diversifică. „De când începe să vorbească şi până în clasa întâi, copilul se dezvoltă prin învăţarea diferenţei dintre realitate şi fantezie”, ne-a explicat psihologul Aniela Minu.

„Prezenţa prietenilor imaginari poate exprima un surplus de energie psihică şi fantezie infantilă sau, uneori, refugierea copilului în fantastic, datorită unor frustrări care apar în relaţia lor cu lumea adultă”, afirmă şi psihologul Rodica Pantelie.

„Este recomandabil ca părinţii să nu refuze copilului dreptul la acest refugiu în imaginar”, mai adaugă psihologul. Potrivit specialiştilor, prietenii imaginari care persistă în adolescenţă sau mai târziu sunt un indiciu al unei afecţiuni de ordin psihologic.

Cum să te porţi cu prietenul imaginar al copilului

Specialiştii în psihologia copilului spun că prietenii imaginari îndeplinesc o mulţime de roluri. Îi ajută pe prichindei să nu se mai simtă singuri uneori, alteori le alungă neliniştile sau îi scapă de situaţia jenantă de a-şi recunoaşte vina.

În plus, contribuie la dezvoltarea discernământului - chiar dacă dau vina pe amicii imaginari, copiii realizează că au făcut ceva rău şi astfel, disting între ce e bine şi ce nu e bine să facă. De ­aceea, comportamentul părinţilor faţă de aceşti „prieteni” este extrem de important.

Psihologul Aniela Minu crede că părinţii ar trebui să ­ţină cont de câteva reguli de bază. „Nu îl lăsaţi pe «prieten» să fie singura companie a copilului. El trebuie să socializeze cu alţi copii de vârsta lor”, sfătuieşte specialistul. De asemenea, „nu îl lăsaţi pe copil să dea vina pe prietenul fantastic pentru toate greşelile pe care le face şi trataţi-i «camaradul» cu respect.

Asta înseamnă să vă amintiţi numele lui şi să-l salutaţi când aduce vorba despre el”, mai sugerează Minu. Atenţie, ­însă! Psihologul spune că nu e bine ca părinţii să folosească „prietenul” pentru a manipula copilul.”Nu faceţi comentarii de genul «Prietenul tău a terminat de mâncat, tu de ce nu termini?»”, mai sfătuieşte specialistul.

Deşi părinţii nu trebuie să ia parte la plăsmuirea camarazilor imaginari, ei pot respecta imaginaţia copiilor lor. Şi asta pentru că astfel îi ajută să se dezvolte şi îi susţin în aventura complicată a devenirii. 

65% din copii au unul sau mai mulţi prieteni imaginari.

Companie selectă

Psihologii spun că prezenţa prietenilor imaginari ­este normală în viaţa celor mici, pentru că le dezvoltă imaginaţia şi creativitatea. De ­altfel, studiile arată că aproape trei sferturi dintre copii îşi creează personaje cu care simt că pot comunica şi pe care le pot iubi după bunul lor plac.