Piracanga – Recife, 1.000 de km cu burta la gură
0
Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar eu cred în semne. Şi primul semn de drum bun la plecarea din Piracanga a fost un curcubeu cât toate zilele.
Întins aşa, pe tot cerul, chiar în drumul nostru. Alături, norii aveau toţi forme de îngeraşi cu aripi larg deschise. Ba chiar era şi un nor ca un cap de copil văzut la ecograful 4D, zâmbind… Aşa că am purces la drum fericiţi şi încrezători, având 1.000 de km în faţa noastră.
Bine, după vreo sută s-a oprit brusc motorul şi a pornit alarma anti-furt a maşinii blindate a Ameliei. Am rămas calmi şi am remediat problema, cu telefoane şi multă sudoare, cam într-o oră. Pe urmă, ajunşi la ferry-boat-ul către Salvador, n-am mai avut loc pe vasul de la 12.00 şi am aşteptat următorul vas, până la 13.45. Căldură mare, uter cu contracţii şi rugăminţi către Sasha să nu scoată încă nasul afară.
Traversarea Oceanului verde şi liniştit cu ferry-boat-ul a fost superbă. Vântul bătându-ne în plete, parada celor mai urâţi pantofi din lume - a fost prima oară după patru luni când am văzut oameni încălţaţi şi în altceva decât şlapii Havaiana, dar pot să spun că mai bine ar fi rămas la şlapi. Apoi Salvadorul tronând pe coastă, cu blocurile lui zgârie-nori şi cu autobuzele şi maşinile pe care le vedeam deja pe străzi, mici ca nişte furnici. Am debarcat în Salvador şi l-am traversat repede, fără să zăbovim şi simţind puternic energia lui grea, ca a oricărui oraş mare.
La 7 seara am ajuns în Aracaju, capitala statului Sergipe, unde am înnoptat. Am găsit o pousada (un fel de motel) aproape de plajă şi ne-am băgat direct sub duş, hotărând amândoi să ne culcăm cât mai devreme cu putinţă - eram treziţi şi pe drum de la 5 dimineaţa. Numai că Aracaju nu e Piracanga. Iar cântecul greierilor de acasă a fost înlocuit o noapte întreagă de maşini, claxoane, câini lătrând, trei maşini de pompieri care au venit la 3 dimineaţa fix pe strada noastră, făcând zgomot de tanc şi plecând doar zece minute mai târziu, după ce au trezit tot cartierul, fără ca măcar să ne ofere pe lângă zgomot şi un spectacol de curaj şi măiestrie în vreo intervenţie rapidă.
Nimic! Şi la toate acestea s-a adăugat vocea baritonală a unui vecin de motel, care a vorbit continuu la telefon, fără grija pereţilor de hârtie ai stabilimentului. Plus hoarde întregi de ţânţari care m-au ciuruit şi ne-au „ni-ni-nit“ la ureche, fără milă, ore în şir! Patul, bineînţeles, nu avea plasă de ţânţari!
Una peste alta, eu am dormit maximum trei ore. Florian a fost mai harnic şi cred că a adunat vreo cinci. Iar la 6 dimineaţa, din nou la drum. Noroc cu micul dejun, care a fost şi bogat, şi delicios.
Sasha? În afară de contracţii şi de trimisul des la pipi, nici că m-a deranjat cu ceva! I-am vorbit în gând mai tot drumul, liniştindu-l şi încurajându-l, în timp ce Florian a condus cu o mână. Cu cealaltă m-a mângâiat pe mine pe burtoi.
*Alte poveşti din Brazilia puteţi citi şi pe blogul Laurei şi al lui Florian Câmpean, viataprinbalonulroz.blogspot.com.
Se încarcă comentariile...
