Nu mai nasc în Piracanga

Nu mai nasc în Piracanga

Lacrimi. Revoltă. Furie. Dezamăgire. Frustrare. Negare. Am înotat într-un râu de emoţii, în doar două-trei zile. Toate manifestări ale ego-ului. Toate năpădindu-mă la vestea că sunt 90%

Lacrimi. Revoltă. Furie. Dezamăgire. Frustrare. Negare. Am înotat într-un râu de emoţii, în doar două-trei zile. Toate manifestări ale ego-ului. Toate năpădindu-mă la vestea că sunt 90% şanse să nu pot naşte natural.

Sweli, moaşa indiancă, mi-a făcut un control amănunţit, nu doar pe abdomen. Şi am văzut-o că se schimbă la faţă brusc. M-a întrebat, calmă şi echilibrată precum o ştiam, dacă nu am dureri ale osului coccis. Noada fundului, mai explicit. Nu, nu am, însă ce s-a întâmplat? Mi-a explicat că am osul coccis nu-ştiu-cum şi că asta face ca spaţiul de trecere al copilului către lume, la naştere, să fie prea îngust în cazul meu.

Iar două zile mai târziu i-a spus lui Florian că s-a frământat întruna. Că nu ştie cum să-mi spună, dar adevărul este că am maximum 10% şanse să pot naşte natural. Şi că e musai să fim aproape de un spital şi să iau în calcul varianta cezarianei.

Ştiu că nu pare şi nici nu e, poate, mare lucru.Milioane de copii se nasc prin cezariană în lumea asta. Şi există probleme şi apăsări mult mai mari în viaţă decât metoda naşterii - important e să fie copilul bine.

Pentru mine, vestea asta a venit însă ca un ciocan în moalele capului. Şi ca un fel de eşec personal, aşa… Cum să nu nasc natural? După ce am visat atât la asta, după ce am pledat atât de mult pentru naşterea naturală, acum ajung la spital şi fac cezariană? 

Apoi, am început să mă liniştesc. Şi am decis să mergem să nasc la Recife, mai exact la Olinda, la 1.000 de kilometri de aici, în oraşul în care locuieşte Swely. Vom sta la ferma organică a unui amic de-al ei -  deci tot în natură -, şi voi face întâi tot ce-mi stă în puteri să nasc natural, în piscina gonflabilă pe care o vom duce cu noi acolo. Că doar 10% înseamnă, în definitiv, o grămadă de procente, nu?

Unii îmi spun că prea văd viaţa în roz. Eu cred că asta e o mare calitate. Reuşesc foarte repede să văd plusurile în orice situaţie. Şi acum plusul este că pe 6 noiembrie plecăm iar în călătorie – 1.000 de kilometri cu maşina pe care Amelia ne-a oferit-o din toată inima. Încă o bucată de Brazilia de descoperit.

Delfinii, care cresc liberi şi sălbatici în apele de la Recife. Olinda, un oraş socotit patrimoniu cultural, plin de galerii de artă şi de artişti. Poate şi un cappuccino la Recife. Sweli alături de noi. Şi mai ales o nouă pagină din viaţa noastră, pe care abia aştept să o descoperim şi să o scriem, în curând şi împreună cu micuţul nostru Sasha.