În Piracanga, barza vine în noiembrie
0
Au mai rămas câteva săptămâni până la soroc şi ne pregătim să-i spunem „Bine ai venit!“ lui Sasha. Am intrat în 34 de săptămâni de sarcină, ceea ce înseamnă că, teoretic, mai sunt fix 6 săptămâni până când vine Sasha.
Mai citeşte şi:
Habar n-am când au trecut lunile - parcă ieri eram în Norvegia, în martie, de ziua lui Florian, şi ţopăiam ca nebunii de fericire, lângă o benzinărie, văzând că scrie „Gravid“ pe testul de sarcină electronic şi norvegian.
Am avut cea mai uşoară sarcină din lume: nu tu măcar o zi de greţuri, nu vărsături, nu dureri de spate, nu pofte
(ceea ce înseamnă că şi Florian a avut o sarcină foarte uşoară), nu zeci de kilograme în plus, nu o mie de analize şi de ecografii - nimic!
Şi sunt sigură că starea asta de bine e din cauză că ne-am dorit amândoi atât de mult copilul ăsta! Atât de binecuvântată m-am simţit pentru că a venit şi atât de fericită am fost în fiecare zi în care mai vedeam că îmi mai creşte un pic burtica.
De la bun început am văzut sarcina ca pe o minune, ca pe o binecuvântare, nicidecum ca pe o boală sau ca pe o povară greu de dus vreme de nouă luni.
Am acum cu vreo 13 kile mai mult decât în martie, obosesc repede, urc scările mai greu, am căpătat un mers de răţuşcă şi noaptea simt greutatea burţii cum mă apasă - însă toate astea sunt normale. Nici măcar un singur gând care să-mi spună: „Of, la naiba cu sarcina asta, greu mai e!“.
Mai rotunjoară, dar atât de sexy!
Mă uit în oglindă şi, deşi nu am fost niciodată în viaţa mea aşa de rotunjoară, înţeleg acum ce spuneau atât de multe viitoare mame: că strălucesc, că se văd sexy şi frumoase, că în toată fiinţa lor au o lumină pe care nu au mai avut-o înainte…
O văd şi eu la mine şi cred că nu e vorba numai de maternitate. E vorba de cum văd viaţa, lumea şi tot ceea ce mă înconjoară, ca pe o bucurie în fiecare secundă, ca pe un dar, ca pe un cadou!
Sasha ne-a „spus“ cum vrea să se nască
Mai e puţin până la naştere. L-am visat pe Sasha într-o noapte; îmi spunea exact cum vrea să arate locul naşterii: să fie afară, să aibă florile astea şi astea… Aşa că ne-am conformat. Muncim de zor la amenajarea piscinuţei pentru naştere, plantăm flori, curăţăm terenul. Atâta pasiune am pus şi eu, şi Florian în acel loc special, încât simţi, când ajungi acolo, cum pluteşte bucuria în aer.
Pe măsură ce se apropie sorocul, simt cum capăt tot mai mult curaj şi tot mai multă încredere. Şi mă gândesc aşa: dacă acel strop de viaţă din fiecare dintre noi a ştiut şi ştie, fără greşeală, cum să producă o altă fiinţă dintr-o femeie şi un bărbat - de la săditul seminţei şi până la transformarea ei într-un nou om, dacă viaţa din noi ştie ce şi cum să facă cel mai bine ca, în numai nouă luni să crească-n pântecul femeii o nouă minune, de ce n-ar şti viaţa şi cum să scoată acel copil la lumină într-un mod uşor, natural şi normal, aşa cum a lăsat Dumnezeu lucrurile pe Pământ?
„Piscinuţa“ în care ar trebui să se nască Sasha e încă în construcţie
Abia aştept să nasc şi să experimentez trăirile, emoţiile, bucuriile, lacrimile şi extazul naşterii naturale! Încă nu ştiu dacă Sweli - moaşa -, va putea fi aici, în Piracanga, în noiembrie. Sunt însă aici toţi oamenii pe care îi iubesc în Brazilia: iubitul şi partenerul meu de viaţă, alături de prietenele mele Georgia, Marguerita, Amelia şi Chantal. Da, aş vrea să fie aici şi mama, şi sora mea, însă nu au cum să vină şi ştiu oricum că sunt mereu, cu toată inima lor, lângă mine.
Când va veni sorocul vreau să dansez, să mă mişc, să respir, să râd în hohote, vreau să mi se cânte şi să mi se facă masaj… Şi ceea ce nu vreau este să-mi spună cineva „împinge acum!“, „mişcă-te aşa!“, „aşază-te aşa“!
Naşii şi botezul
Georgia şi Mike vor fi naşii lui Sasha. Când le-am propus, au reacţionat atât de frumos şi de sincer, încât aproape că ne-a luat plânsul pe toţi patru. Aşa de multă bucurie şi dragoste am simţit în răspunsul lor.
Vrem să facem o ceremonie simplă, aici, pe plaja din Piracanga, între cele două ape - Oceanul şi Râul. Vrem să fie prezentă toată lumea din sat. Şi să-l botezăm pe Sasha în faţa lui Dumnezeu, în faţa Naturii, a Soarelui - simplu şi fără tam-tam. Vom merge şi la biserică, alături de familia noastră, anul viitor, când vom ajunge în ţară.
Ce fel de părinţi vom fi?
Ce fel de părinţi vom fi? Ăsta este unul dintre subiectele pe ordinea de zi în Piracanga: educarea copiilor noştri, în aşa fel încât ei să ajungă oameni întregi, sănătoşi la trup, la minte şi la suflet. Învăţăm cum să ne creştem copilul în respect şi iubire, nu dresându-l ca pe un câine care trebuie să răspundă „da, mami, da, tati“ şi să nu iasă din cuvântul părinţilor.
Aici învăţăm să respectăm copilul încă din pântec şi din prima secundă în care se naşte - şi asta ţine inclusiv de poziţiile în care culcăm sau purtăm copilul în braţe, de cum îl atingem, cum îl îmbrăcăm, spălăm şi hrănim, cum îi acordăm atenţie şi cum îi vorbim.
Vorbeşte-i, ascultă-l, respectă-l
Locul botezului, între Râu şi Ocean
Fiecare aspect este extrem de important şi am învăţat o regulă foarte simplă: nu îi face copilului tău nimic din ceea ce nu-ţi place să ţi se facă ţie. Vorbeşte-i copilului aşa cum ai vrea să ţi se vorbească. Ascultă-l aşa cum ai vrea să fii ascultat. Respectă-i obiceiurile de hrană, somn, joacă şi lasă-l să descopere singur lumea.
Noi, părinţii, trebuie doar să-l iubim şi să-i fim alături, orice ar fi. De asta au nevoie copiii: să fie iubiţi, văzuţi, auziţi şi respectaţi ca egali de către părinţi. Nu le trebuie miliarde de jucării, jocuri pe calculator şi desene animate sau ore în şir în faţa televizorului.
Educaţia copilului începe cu educaţia părinţilor, iar respectul şi iubirea faţă de semenii noştri încep cu respectul şi iubirea faţă de noi înşine. Asta învăţăm aici, de la oameni minunaţi precum profesoara Marguerita (care are 15 ani de experienţă în free-education, la şcoala Pestalozzi din Ecuador) sau de la moaşa indiancă.
Avem încă multe de rezolvat în noi, şi eu, şi Florian. Şi căutăm în fiecare zi să fim mai buni cu noi înşine, să fim mai buni cu ceilalţi, să iertăm şi să iubim mai mult. Şi, mai ales, căutăm să fim părinţi conştienţi pentru copilul nostru.
Cât despre lucrurile cumpărate pentru copil, în acelaşi vis Sasha a cerut să doarmă afară, în aer liber. Aşa că i-am luat un pătuţ care se atârnă afară, am aranjat şi locul de pe terasă unde vom agăţa pătuţul. Mai rămâne să-i cumpărăm plasa de ţânţari şi aşternuturile. Pentru noapte, am rugat-o pe Georgia să ne ia din Anglia un pat tip cort, pe care îl putem împacheta şi duce cu noi oriunde, şi pe care o să-l montăm lângă patul nostru.
Ne-am întors la spălatul scutecelor
Scutecele? Din bumbac ecologic, lavabile. Cele de unică folosinţă nu sunt biodegradabile şi nici nu sunt prea sănătoase pentru copil, din cauza substanţelor conţinute de materialele din care sunt făcute. Ne-au ajutat părinţii noştri şi ne-au cumpărat ei din România, de pe un site specializat, scutece lavabile cât să ne ajungă până în iunie, anul viitor, când venim în vizită acasă.
Ni le trimit prin poştă. În zece zile ajung. E clar: ne-am decis să ne întoarcem la metoda spălatului scutecelor, aşa cum făceau părinţii noştri. Şi nici probleme cu uscatul rapid al scutecelor nu avem, că soarele îşi face perfect treaba. În Bahia, zi de zi.
Am învăţat o regulă foarte simplă: nu îi face copilului tău nimic din ceea ce nu-ţi place să ţi se facă ţie.
Laura Câmpean
33 de ani
Viaţa ca o vacanţă
Pătuţul-hamac îl aşteaptă pe bebeluşul familiei Câmpean
Laura (33 de ani) şi Florian Câmpean (37 de ani) sunt doi români care s-au mutat în iunie, împreună cu Sasha, băieţelul lor încă nenăscut, la aproape 9.500 de kilometri de Bucureşti, în Piracanga, un sat eco din sudul statului brazilian Bahia. Cititorii ziarului „Adevărul“ urmăresc deja, de câteva săptămâni, povestea lor spusă în paginile ziarului ca într-un Jurnal.
În România, Laura ocupa un post de manager într-o companie, iar Florian lucra pentru afacerea lui. La începutul anului, cei doi au plecat în Norvegia, decişi să se dedice voluntariatului. Şcoala ar fi durat până în noiembrie 2009, însă în martie Laura a aflat că este însărcinată şi planurile lor s-au schimbat radical.
Organizaţia care avea şcoala nu-şi mai asuma responsabilitatea trimiterii lor în Africa, şi nici varianta de a avea copilul în Norvegia nu le surâdea. Au decis astfel să-şi urmeze unul dintre visele comune - să trăiască într-o ţară în care e mereu soare şi peste 20 de grade cu plus.
Suntem atât de bogaţi!
Sasha are două jucării - Raţa şi Leul Cântăcios. Raţa a venit cu noi din România şi este din pluş, iar Florian a cumpărat-o acum nişte ani, special pentru viitorul lui copil. Pe Leul Cântacios l-am primit zilele trecute de la Amelia din Rio de Janeiro.
Avem câteva hăinuţe, o grămadă de body-uri. Am zis să mergem în Itacaré să mai cumpărăm, însă celelalte mame din Piracanga ne-au spus că nu are rost: au atâtea haine rămase de la copiii lor, încât e păcat să mai dăm banii pe altele.
Şi noi suntem de acord: ne place tare idea asta de a da lucrurile de la un copil la altul, de a împărtăşi cu ceilalţi. În plus, aici e cald - nu ne trebuie căciuliţe, botoşei de lână, geacă sau ghetuţe.
Naşterea lui Sasha, aşa cum o vedem noi - acasă, între prieteni -, nu ne costă nimic. Dacă va veni moaşa Sweli, îi vom plăti noi biletul de avion (150 de euro), iar plata moaşei se face aici ca donaţie, pentru că ea nu cere o sumă fixă.
Muncim ca să trăim, nu invers
Raţa şi Leul cântăcios, cele două jucării pregătite pentru Sasha
Oamenii care ne citesc la ziar vor să ştie din ce trăim aici. În acest moment avem două surse de venit; munca fizică, „grădinărind“ şi plantând copaci sau flori aici, în Piracanga, muncă pentru care câştigăm cam opt - nouă sute de reais (cam 315-352 euro) pe lună.
Suntem plătiţi cu ora, deci depinde de noi cât de mult muncim. Şi cum nu mai vrem să punem câştigul pe primul plan, ci calitatea vieţii noastre şi calitatea muncii, nu muncim mai mult de două-trei ore pe zi, maximum.
A doua sursă de venit este colaborarea mea cu „Adevărul“. Părinţii noştri au spus că ne vor mai trimite nişte bani, ca dar pentru Sasha. Le mulţumim din suflet şi, iată, este încă unul din modurile în care Universul lucrează mereu ca să ne fie bine.
Mulţumesc pentru abundenţa noastră
Ceea ce poate nu am explicat destul de bine este că parte din schimbarea vieţii noastre este ce şi cât alegem să consumăm. Trăind într-un loc în care nu trebuie să pari nimic din ceea ce nu eşti, nu trebuie să te îmbraci nu-ştiu-cum sau să te afişezi nu-ştiu-unde. Ei bine, aşa îţi dai seama că 90% din cheltuielile de acasă se duceau pe lucruri, pe obiecte de care nu aveam niciodată cu adevărat nevoie.
Nu ne lipseşte absolut nimic aici, la niciun capitol. Sau da, mi-e dor poate să mai intru într-un muzeu, să văd o piesă de teatru, să merg la un concert… Şi dacă ar fi o prioritate, am face şi asta - o excursie la Salvador şi se rezolvă -, dar nu e! Aşa că mulţumesc în fiecare zi pentru abundenţa din vieţile noastre - simt că avem atât de mult, că suntem atât de bogaţi având atâta bucurie, iubire, pace şi împăcare în noi şi în jurul nostru.
Se încarcă comentariile...
