Fără ambele picioare, dar cu un suflet mare

Pietreanul Petru Poenaru este lipsit de membrele inferioare de la 9 luni, dar munceşte în fiecare iarnă benevol, în folosul semenilor. Chiar dacă nu cerşeşte, el trăieşte din bunăvoinţa oamenilor. Bărbatul şi-a cumpărat din banii primiţi de la trecători un instrument cu care sparge zăpada şi gheaţa de pe trotuarele din centrul oraşului Piatra Neamţ.

Pe străzile oraşului Piatra Neamţ poate fi văzut adesea un bărbat fără ambele picioare, curăţând gheaţa de pe trotuare, mai ales în faţa complexului comercial Pietricica.

Mai citeşte şi:

A pierdut un braţ dar a câştigat o nouă viaţă

Supravieţuitorul tragediei de la Băneasa, din erou, urmărit penal

Imi Gaşpar este reşiţeanul care a descoperit fericirea în lumea întunericului

Petru Poenaru, în vârstă de 35 de ani, spune că şi-a cumpărat din banii primiţi de la trecători un instrument de tăiat gheaţa, o lopată şi o mătură, pe care le ­lasă peste noapte la un chioşc de ziare. Bărbatul afirmă că munceşte de bunăvoie. „Eu curăţ gheaţa pentru mila lui Dumnezeu şi pentru ca oamenii să nu alunece şi să-şi rupă picioarele sau coloana vertebrală", explică el.

Trecătorii îi dau bani din milă

Mulţi trecători se opresc şi îi dau bani. Recunoaşte că trăieşte din mila oamenilor, dar spune că nu e o ruşine, pentru că nu fură. „Asta nu-i cerşit. E una când întinzi mâna şi ceri, dar eu nu fac asta. Totuşi, lumea îmi dă de pomană", spune Petru.

Nu are locuinţă, dar ­este găzduit de un prieten. „Nu am unde să «parchez», dar dorm la un prieten ­de-al meu, în cartierul Gara Veche, că m-a primit el, fără să-mi ceară bani, ca să nu mai stau prin frig", relatează omul fără picioare.

Mănâncă tot pe stradă, de la fast-food sau ce mai capătă de la trecători. Merge folosindu-se de mâini, iar pe distanţe mari ia microbuzul sau taxiul. „Mai sunt ­taximetrişti cărora li se face milă, dar mai plătesc şi eu", adaugă Petrică, cum îl alintă locuitorii din Piatra Neamţ. Localnicii l-au văzut rareori supărat. Cel puţin, aşa povestesc. Zilele trecute asculta muzică la căştile de la telefonul mobil.

Abandonat la casa de copii

Trecătorii îi întind din când în când câţiva bani

Lui Petrică i-au ars picioarele pe când avea nouă luni şi jumătate, în casa părintească din satul Siliştea, comuna Români. „Fratele meu Benone, puţin mai mare decât mine, s-a jucat cu chibriturile. Noi aveam pat cu saltea de paie, care a luat foc. Nu mai era nimeni acasă pentru că mama lucra la colectiv, iar tatăl la tâmplărie. Când ­m-au găsit, picioarele erau ca scrumul de ţigară. ­M-au dus la Iaşi, unde mi-au tăiat câte o felie, până au ajuns la partea sănătoasă", povesteşte bărbatul.

Apoi, părinţii l-au abandonat la casa de copii, unde a crescut până pe la şase ani şi jumătate. De acolo a ajuns la Cluj-Napoca, unde a învăţat opt clase, iar apoi la Bucureşti, unde a făcut şcoala profesională şi a învăţat cizmăria pentru persoane cu handicap. „Degeaba am învăţat, dacă pe mine nu m-a angajat nimeni. Acum, dacă ar fi să mă angajeze cineva, am uitat tot ce am învăţat", explică Petrică. Nu are niciun alt venit în afară de banii adunaţi pe străzi şi spune că nu are niciun fel de act de identitate.

„Dacă aveam acte, nu mai era complicată treaba, acuma e complicată din cauza mamei, pentru că, după ce a murit tata, nu s-a mai interesat de puii ei", spune, cu durere, ologul. Şi-ar dori să aibă buletin, dar nu ştie cum să dea de mama lui, care a plecat şi s-a recăsătorit în străinătate. Bărbatul spune că a încercat să o găsească, însă eforturile au fost în zadar. „Am fost în comuna Români (judeţul Neamţ) să îmi fac certificat de naştere, dar mi-au spus că trebuie să vin cu mama. Eu de unde să o iau, că nu ştiu adresa ei?", se întreabă retoric tânărul.

Îşi doreşte cărucior cu rotile

Petru Poenaru îşi pune speranţa că cineva îi va întinde o mână de ajutor, până la urmă, dar are câteva întrebări la care n-a găsit încă răspunsuri. „De ce nu este ajutat un handicapat cu locuinţă şi sunt ajutaţi ţiganii? De ce nu este ajutat un om ca mine să facă dosar de pensie? Eu nu pot să fac cerere. De ce nu mi se dă un cărucior cu rotile?", îşi enumeră el problemele. ­L-am întrebat dacă a cerut ceea ce îşi doreşte, iar el este convins că a făcut tot ce putea face.

„Am fost să cer un scaun cu rotile la centrul de lângă Baia Comunală şi am întrebat: «Doamnă, nu vă supăraţi, îmi cer scuze că deranjez» - că aşa e firea mea, să respect lumea, cum mă respectă şi lumea pe mine - «astea sunt gratuite?» «Nu, costă şi sunt pentru persoanele cu pensie de handicap», mi-a spus doamna de acolo", explică bărbatul fără picioare.

"Eu curăţ gheaţa pentru mila lui Dumnezeu şi pentru ca oamenii să nu alunece şi să-şi rupă picioarele sau coloana vertebrală. Asta nu-i cerşit. E una când întinzi mâna şi ceri, dar eu nu fac asta."
Petru Poenaru

Îşi schimbă zilnic „încălţările"

Petru Poenaru se străduieşte să meargă cu ce i-a mai rămas din picioare. Un pas de-al său nu măsoară mai mult de 10 centimetri în lungime, dar bărbatul nu strânge suficienţi bani de la trecători cât să-şi cumpere un cărucior cu rotile. Se ajută de palmele mâinilor atunci când are de traversat obstacole dificile, precum bordura trotuarului. Nu şi-a protejat niciodată mâinile de frig sau de mizerie, dar spune că este învăţat cu vitregiile naturii şi că nu riscă să degere.

Se îngrijeşte doar de trupul său, care se află permanent în contact cu pământul rece. Şi-a împăturit partea de jos a bustului cu o bucată de blană învelită cu trei rânduri de saci de rafie. Totuşi „încălţările" sale nu rezistă foarte mult, aşa că şi-a făcut un stoc considerabil de saci. Trebuie să schimbe zilnic câţiva saci, pentru că se uzează foarte repede, după doar câteva ore de mers.